LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Va indemn si va rog

Share

Aşa mi-au rămas în minte cuvintele părintelui Aurelian – bătrânul cu mintea limpede şi suflet mare,vrednic lucrător în via Domnului, bun păstor şi adevărat părinte. Cunoscător de taină a firii omeneşti lesne înclinată spre păcat îşi învaţă enoriaşii: „A început postul şi Hristos ne mai dă vreme de pocăinţă. Vă îndemn şi vă rog să aveţi grijă de sufletele voastre şi de ceilalţi că nimeni nu se mântuie singur”.

Acel  -vă rog – m-a nedumerit puţin şi în iuţeala gândului am judcat pe cei tari în cervice care nu vor să înţeleagă că pentru ei se face toată lucrarea.

Adică de ce trebuie să-şi pună preotul sufletul la bătaie dacă ei nu-şi cunosc interesul şi fac tocmai invers?

Lasă-i să vadă pe pielea lor ce înseamnă s-o iei razna!”, mă gândeam eu revoltată privind feţele pe care se citea nerăbdarea de a pleca acasă unde obiceiurile şi vechile tabieturi păreau mai atrăgătoare decât sfatul părintelui.

Dar era nevoie să atingă  coarda sensibilă din fiecare inimă ca să fie sigur că mesajul a ajuns în locul  unde sămânţa cea bună ar trebui să răsară căci ogorul fusese desţelenit de aspre şi neaşteptate încercări.

„Faceţi milostenie, dar să ştiţi că milostenia nu înseamnă numai să dai ceva de pomană, ci să şi vezi sufletul omului care are nevoie de ajutor. Iată, în curtea bisericii sunt  cinci-şase nevoiaşi care vor un semn de milă de la voi. Nu-mi daţi mie, daţi-le lor, căci ei au nevoie să mănânce”, mai spunea părintele.

Într-adevăr , în fiecare duminică dimineaţa veneau mai mulţi necăjiţi care stăteau acolo în frig, pe ploaie sau zăpadă şi ascultau slujba care se auzea prin staţie până în stradă.

N-am văzut pe niciunul să întindă mâna ori să te asalteze cu cereri sau rugăminţi.

Stăteau cuminţi aşteptând să fie miluiţi , cu răbdarea pe care ţi-o dă numai nădejdea sau foamea.

Mama cu doi băieţi şi-un prunc în braţe, tânără dar având întipărită grija pentru pâinea cea de toate zilele pe care nu reuşea s-o aducă pe masa copiilor săi, bătrânul de pe băncuţa de la uşă, uitat poate de propria familie tot trăgându-şi căciula roasă peste urechi,cei doi din căruţul cu rotile rămaşi acolo unde-i lăsaseră cei care-i însoţeau şi alţii.

Vitregiţi ai sorţii însă demni în neputinţa lor de a nu se fi putut adapta legilor unui capitalism nemilos care aşază banul mai presus de fiinţa umană într-o societate nepăsătoare la nevoile şi necazurile semenilor.

Simţeau că prin simpla lor prezenţă în curtea bisericii şi-au câştigat dreptul de apartenenţă la comunitatea creştină în care au văzut scânteia ce luminează calea de la suflet la suflet.

Se bucurau de întâlnirea saptămânală cu cei care intrau pe rând în biserică şi pe care îi cunoşteau după chipul milosteniei.

Nu păreau să se simtă înjosiţi de faptul că se aflau în dificultate pentru că n-au reuşit să se descurce în lupta pentru existenţă în care unii sunt învinşi iar alţii, învingători.

Am redescoperit că sărăcia nu-i neapărat posomorâtă căci omul nevoiaş se mulţumeşte cu puţin şi crede că de la Dumnezeu îi vine binefacerea.

Numai bogatul nu-şi priveşte Binefăcătorul şi tot amână recunoştinţa pentru mai târziu când va avea “pentru ce să fie recunoscător”.

Dar cei de la uşa bisericii şi alţii care se expun privirilor, oprobiului, dispreţului, grosolăniei celor din jur sunt exemple vii ale modului în care se învârte roata vieţii antrenându-ne în mişcarea ei fie spre culmile triumfătoare ale succesului , fie spre latura cea mai de jos a existenţei.

Scara vieţii are trepte de urcat şi de coborât pentru fiecare.

După cum spunea părintele ,nimic nu-i sigur  în lume. Banii, sănătatea, timpul se strecoară pe nesimţite ca firele de nisip între degete şi ne lasă goi şi sărmani, plini de regrete dacă n-am luat seama la chemarea Mântuitorului care ne îndeamnă să ne agonisim averi în Cer. Numai El este statornic, Acelaşi azi ca şi ieri şi în veac.

Dumnezeu nu-şi neglijază “obligaţiile”are grijă atât de cei drepţi cât şi de cei păcătoşi; pe unii îi miluieşte pe alţii îi iubeşte , face să răsară soarele pentru toţi şi dă ploaie aducătoare de roadă tuturor.

”Pentru necazul săracilor şi  suspinul nenorociţilor acum Mă voi scula…”

“Nu spuneţi Tatăl nostru numai cu gura şi mintea o purtaţi în troaca gândurilor rele că degeaba vă rugaţi!Şi dacă îi cereţi Lui Dumnezeu să vă dea sănătate dar de cei oropsiţi nu vă pasă şi nu-i vedeţi cum suferă credeţi că o să primiţi?”

Aşa îşi învaţă părintele enoriaşii : când cu duhul blândeţii când cu şfichiul vorbelor căci îndărătnicia-i boală grea şi dacă unii au nevoie de balsam altora le trebuie bici spre îndreptare.

O adâncă înţelepciune dublată de acea dragoste frăţească dreaptă şi curată, o cunoaştere profundă a problemelor vieţii îl determină pe preot să insiste şi să stăruiască în rugăciune şi îndemn pentru cei pe care Hristos i-a încredinţat spre păstorire ca niciunul dintre ei să nu piară.

Sfinţia sa ştie că va da seamă în faţa Lui Dumnezeu pentru turma sa.

Dar şi “oile” vor răspunde la judecată despre cum au ascultat şi au împlinit învăţătura primită.

Şi poate că osteneala preotului,răbdarea şi smerenia vor face să crească “în loc luminat, în loc de verdeaţă” un lăcaş fericit pentru sfinţia sa.

Dar sper că asta se va întâmpla mai târziu căci eu vreau să-l găsesc pe părintele Aurelian mereu acolo, printre credincioşi atunci când mă voi duce la biserica aşezată la răscrucea a trei drumuri.

Dumnezeu să ni-l ţină sănătos !  

Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *