LOADING

Type to search

Vartan Arachelian în dialog cu Părintele Galeriu

Ortodoxie si traire

Vartan Arachelian în dialog cu Părintele Galeriu

Share

Oamenii trec, cuvintele rămân…

D-l Vartan Arachelian a avut bunăvoinţa de a ne îngădui reproducerea selectivă a primului interviu televizat (15 ianuarie 1990) acordat de Părintele Galeriu după evenimentele din decembrie ’89, pe fondul tensiunilor social-politice care aveau să culmineze cu mineriadele. Cuvintele Părintelui rămân la fel de actuale după 13 ani, certând răutăţile de astăzi  ale poporului român în numele lui Hristos şi al bunătăţii tradiţionale a neamului românesc. Fragmentele sunt extrase din volumul de interviuri Cuvântul care zideşte, apărut în 1993 la Editura Roza Vânturilor din Bucureşti.

Părinte Profesor Galeriu, multă lume vă cunoaşte şi vă preţuieşte, dar puţini ştiu că în 1952 aţi fost deportat de comunişti la Ca­nal, la muncă forţată. Ce vină au putut găsi unui om ca dumneavoastră?
Slujeam pe vremea aceea la Biserica Sf. Va­sile din Ploieşti, predicând şi, mai ales, fă­când ceea ce noi numim cateheză, adică împărtăşirea învăţăturii Mântuitorului Hristos, a învăţăturii Bisericii către popor. Aş vrea să pre­cizez că Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheză religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia toate să le concentrăm doar în cadrul slujbei de dimineaţă a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz. După Sfânta Li­tur­ghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât prac­tic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această ca­te­heză duminica după-amiază, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră.

Părinte Profesor, de ce frica asta de cuvânt la autorităţile comuniste? De ce în primul rând cuvintele au fost pângărite?
Două aspecte aţi implicat aici: întâi taina şi apoi puterea Cuvântului. De altfel, noi ştim: şi sub aspect religios, şi sub aspect ştiinţific, omul se distinge de celelelalte făpturi prin gân­­dire şi cuvânt. Acesta este specificul, aceas­ta este condiţia umană, iar pentru noi, creş­tinii, Cu­vân­tul este Însuşi Dumnezeu. Şi omul, chiar după chipul lui Dumnezeu, este fiinţă cuvântă­toare. Logos-ul este numit în Evanghelie: „La în­ceput era Cuvîntul (Lo­gos-ul)“. Cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dum­nezeu era Cuvântul. Gre­cul zice Logos în­ţelegând deodată şi raţiune, şi cuvânt. Noi am tradus prin Cuvânt ca ex­presie a raţiunii, iar Cuvântul este calea aceas­ta divină şi uma­nă de a comunica, de a ne împărtăşi unul ce­lui­lalt taina noastră lăuntrică… Şi atunci aşa am împărtăşit, în acest spirit, Cuvântul, Cu­vân­tul-Creator. Spuneau Părinţii: „Zi-mi mie cu­vânt!“. Dar ce fel de cuvânt?. „Cuvânt care să mă zidească“. Cuvântul lui Dumnezeu e Cu­vânt creator: toate prin Cuvântul Lui s-au făcut.

Părinte Profesor, ce rol a jucat Biserica în moralitatea noastră publică?
Eu sunt încredinţat că poporul român este un popor profund creştin. Temeiul moralei noastre este, deci, temeiul creştin. Dragul meu – îmi îngăduiţi să mă pronunţ aşa faţă de dumneavoastră –, poporul român este un popor creştin din leagănul lui. În etnogeneza noastră intră şi botezul creştin, pentru că ne-am născut totdeodată ca români şi creştini, în acea fu­ziu­ne daco-romană. Evan­ghe­­lia, iubirea creştină, a ser­vit ca un liant între romanii care veniseră aici şi daco-geţi… Şi avem o credinţă apos­tolică, întrucât aici a pro­po­văduit Sf. Apostol Andrei… Deci morala noastră este o morală fundamental creştină. Însăşi morala europeană este o morală creşti­nă, pentru că Europa este creştină şi toate cu­ren­tele care au mai apărut, de pildă de la Re­naş­tere încoace, se resimt de aceasta: chiar dacă umanismul Renaşterii a făcut apel la lu­mea de dinainte de Mântuitorul Hristos, ea nu putea fugi de această viziune umanistă de tip creştin. A fost o îngemănare. Se avea în vedere, în antichitate, acel principiu zis Ka­lo­kagathia, care este unitatea între bunătatea in­terioară şi frumuseţea fizică. Dar Ka­lo­ka­gha­tia a devenit după Hristos Philocalia, adică iubirea de frumuseţe duhovnicească, şi aceasta a rămas în istorie…

În noua democraţie care, sperăm, a înce­put în România, ce rol va juca Biserica? Mă gân­desc la educaţie în primul rând.
Da, educaţia morală este un factor funda­men­tal. Eu aş face aici următoarea precizare: mo­ralitatea publică, aţi spus dumneavoastră; dar, mai întâi, ce înseamnă moralitate? Re­pre­zintă comportamentul uman, iar la nivel so­cial, comandamentele sociale. Altfel spus, con­ţinutul [moralei] sunt acţiunile şi faptele ome­neşti. Dar acţiunile şi faptele omeneşti, mo­ralitatea, trebuie să aibă un fundament sau teo­logic, sau filosofic… Noi, creştinii, nu pu­tem întemeia o adevărată morală decât pe Ab­solutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bu­nătate, de dreptate, de to­le­ranţă, decât dacă le anco­răm şi le fundamentăn în divin. De pildă, e simplu ca eu să cred în dumneata şi dumneata să crezi în mine. Dar nici unul din­tre noi nu putem fi Ab­so­lu­tul, nu pu­tem fi de un cre­dit absolut. Eu cred în dumneata şi dumneata crezi în mine, adică eu am încre­dere în dumneata şi dum­neata în mine, când amân­doi credem în acelaşi adevăr şi ne refe­rim la aceeaşi poruncă, la aceeaşi ordine sau armonie divină, care este mai presus şi de mine, şi de dumneata. Mo­ra­litatea publică, dacă nu se raportează la un fun­dament stabil, absolut, este niţel suspen­dată, fragilă…

Vreau să vă invit să ne referim puţin la rea­litatea imediată în care trăim. Am impresia că, în afara haosului economic, am moştenit şi un haos moral, un haos social. Ce trebuie făcut ca să punem ordine în această lume, să găsim o ieşire?
Aveţi dreptate, desăvârşită dreptate… Am dobândit libertatea, dar ce facem cu ea? În­tărim păcatul, răul, dezvăluim deodată şi afir­marea libertăţii, şi pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar dacă o folosim rău, atunci răul va domni. Libertatea de a face rău nu e libertate, ci robie. Ne înrobim răului. Şi atunci, gândiţi-vă, în ceea ce ne priveşte pe noi trebuie să restaurăm omul aşa cum îl mărturiseşte Revelaţia, după chipul lui Dumnezeu. Purtăm adânc, fiecare, chipul lui Dumnezeu în noi. Şi suntem chemaţi la o continuă ase­mă­nare cu El, cu Dumnezeu, iar această ase­mă­nare ne-a descoperit-o deplin Mântuitorul Hris­tos. Aş vrea să precizez aici: noi toţi vorbim de umanism în ziua de astăzi, dar dacă vorbeşti de umanism trebuie să dai un mo­del de umanitate. În toată istoria umanităţii, putem noi descoperi, dintre oameni, un mo­del absolut la care să te referi şi despre care să spui: „Iată un om nepătat şi fără slăbi­ciuni“? Nu. Şi atunci pentru noi, în mod concret, mo­de­lul uman nu e un simplu om, ci e Dum­ne­zeu-Omul, este Hristos, adică Fiul lui Dum­nezeu făcut Om; şi atunci la El ne referim pentru zidirea noastră, El este mo­delul su­prem… Am căutat o viaţă întreagă un criteriu fun­da­men­tal care să defi­neas­că Binele şi să distingă Binele de Rău. Mi-aduc aminte, acum aproa­pe vreo 30 de ani, prin anii ’60, era şi pe la noi un film Zorba grecul, după romanul lui Kazantzakis, şi acolo Zor­ba, pe de o parte, se lăuda că el pe la 60 de ani era în stare să facă nu ştiu ce la nivelul biologic, dar nu la nivel spiri­tual, şi spunea ze­flemisitor: „Ei, ce e Binele, ce e Răul?“. Eram atât de chi­nuit şi căutam un crite­riu fundamental, mer­geam pe drum, la servi­ciile mele, şi eram permanent chinuit de acest gând. Până când am descoperit în frea­mă­tul meu lăuntric acest criteriu, şi anu­me sensul creator al gândului meu, al cuvântului meu, al acţiunilor mele, adică totul să fie călău­zit în lu­mea aceasta a crea­ţiei de un sens crea­tor. Şi mi-am dat sea­ma de ce mă­nân­că omul. Mân­ca­rea, bău­tura, toa­te sunt, dacă vreţi, materiale de con­strucţie din ca­re îmi zidesc făptura mea umană, prin care mi-o men­ţin. Ce e că­să­to­ria? Lea­­gă­nul gene­ra­ţii­lor. Pe când desfrâul este rui­narea mea şi a generaţiilor. O bucată de pâine mă zi­deş­te, lăcomia mă rui­nează… Un pa­har de vin mă zi­deşte, beţia mă distruge… Bine e tot ceea ce zi­deşte, ce dă via­ţă, ce salvează; răul este tot ceea ce-i lipsit de sens creator, bunăoară patimile, poftele, plăcerile, adică acele lucruri în care nu mai guvernează raţiu­nile, ci sim­ţurile… Deci, Bi­nele creează, iar Răul distru­ge… Cum putem noi restaura ordi­nea în sâ­nul neamului nostru? Să facem aşa în­cât neamul nostru să ră­mână creştin, să ră­mână în acel cuvânt al ome­niei noastre, care a fost le­zat [de comunism]. Cuvinte pângărite. Noi vi­săm să ră­mână fundamental iubirea, bu­nă­tatea între oa­meni, pacea, dreptatea socială… Trebuie să cred în puterea biruinţei Bi­ne­lui. Am fost agresat de tâlhari în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989. Eu nu eram chinuit de lo­vi­turile pe care le-am primit. Sincer, eram chi­nuit de de­că­derea umană. Cum poate ci­ne­va să lovească pe unul care nu i-a făcut nici un rău şi care îi spu­ne: „Ia tot ce vrei!“?!… Aici e toată tragedia pe care o simţeam în fiin­ţa mea. Cum pu­tem vindeca dacă s-au produs, să mă ierte ori­cine ar auzi, şi monştri la noi? Ei, cum fa­cem să vindecăm neamul nos­tru? Să nu se mai întâmple. Neamul nostru este atât de bun în istorie încât, precum ştiţi, noi nu aveam călăi, se importau călăi, adică cei ce trebuiau să execute pedeapsa cu moartea, într-atât de buni eram! Cândva călăii erau de origine străină, iar acum noi, fraţii, ne tâlhărim şi ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!… Facă Dumnezeu ca orice cuvânt al nostru smerit să fie un cuvânt de balsam şi de vinde­care, ca toţi să resimţim unitatea noastră în credinţă, în adevăr şi în dragoste, ca să ne întoarcem la bunătatea noastră dintâi şi să zidim o Românie liberă în Bine, iar nu în Rău. Cu adevărat zice undeva în Apocalipsă că neamurile îşi vor aduce [în faţa lui Dum­nezeu] cins­tea şi slava lor. Să aducă neamul nostru românesc slava lui cu adevărat, nu haosul, să descopere lumii unitatea şi sănătatea spirituală, morală şi fizică, după firea cea neperver­ti­tă, iar această stare să ne ducă mereu la o mare conştiinţă şi vrednicie crea­toare! Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Articol apărut în Lumea Credintei, anul I, nr. 2 Septembrie 2003

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *