LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Violenţă „domestică” şi omor „calificat”

Share

                Iată două sintagme sau perechi de cuvinte, folosite destul de des de cei puşi să le analizeze cauzele şi să le împuţineze efectele. Pentru mine, ele sunt greu de explicat, deoarece cunoştinţele primite din citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi de învăţătură creştin-ortodoxă nu mă ajută să accept alăturarea acestor cuvinte (juridic e posibil). Şi nu înţeleg, în virtutea cărei logici omeneşti (de fapt, „logica” omenească îşi îngăduie cam multe) violenţa este domestică, şi nici ce „calităţi” trebuie să aibă omorul pentru a fi socotit calificat.

Conform Dicţionarului explicativ, domestic înseamnă ceea ce stă pe lângă casa omului, iar a domestici pe cineva e totuna cu a-l îmblânzi. Deci violenţei domestice i-am mai putea spune şi violenţă îmblânzită? Iar înainte de a fi domestică a fost sălbatică?  Poate i se spune „domestică” pentru că ea îşi produce „efectul” în casa sau pe lângă casa omului.

Oare violenţa neîmblânzită cum arată, dacă pe cea „domestică” o cunoaştem? Cred că numai cel ce are parte de amândouă, (dacă ea poate fi de două feluri), ne-ar putea lămuri care e diferenţa dintre ele. Am convingerea că violenţa e numai sălbatică, şi aeasta se vede din rodul ei, din durerea şi suferinţa rămase în urma ei. Boala violenţei poata fi tratată şi vindecată cu şi prin focul rugăciunii şi al postului, aducând în inima omului fiorul bunătăţii şi răbdării, al păcii şi iertării. Orice violenţă pricinuieşte durere celui care o rabdă, şi satisfacţie celui care se lasă bruit de ea, sprea a o folosi atunci când … „paharul s-a umplut”.

                Violenţa vine de la dezbinătorul acestei lumi, de la cel ce urăşte binele şi pacea, de la „tatăl minciunii” şi al trufiei nemăsurate. Cel care trăieşte în tovărăşia amăgitorului nu poate fi decât grabnic la mânie şi zăbavnic la împăcare. Cel biruit de mânie călătoreşte chinuit de povara păcatului. Oare omul violent vrea să pedepsească păcatul săvârşit de aproapele său? Dacă e aşa, înseamnă că plăteşte răul ce i s-a făcut lui sau altuia cu un alt rău, de multe ori, mai mare. Cine ne dă nouă acest drept? De ce trăim  în Legea Vechiului Testament, care spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, …”? (Iş.21,24).

                 Nu cumva orgoliul şi refuzul nostru de a cunoaşte şi trăi Porunca Iubirii alimentează şi sporesc violenţa nestăpânită? Domnul Iisus Hristos S-a întrupat şi a umblat în lume (şi) pentru a ne ajuta să fim buni şi răbdători cu cei răi,  şi nu pentru a mulţumi doar celor ce ne fac bine şi ne amăgesc cu vorbe măgulitoare.

                Violenţa este ca o revărsare a acelei mâniei peste care „apune soarele” în repetate seri. Să ne gândim bine de ce Sfântul Apostol Pavel ne spune, prin poruncă sau rugă – Domnul ştie -: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră;  Nici nu daţi loc diavolului” (Ef.4,26-27). Poate, odihna şi întunericul nopţii „ajută” la creşterea mâniei, făcând-o izvor de violenţă casnică sau stradală. Cu cât mânia stăruie mai mult în cugetul nostru, cu atât ea (ne) arde mai tare.

                Psalmistul David se întreba: „Oare, nu se vor înţelepţi toţi cei ce lucrează fărădelegea?” (Ps.13,4). Această întrebare parcă lasă loc nădejdii de îndreptare pentru cei rătăciţi, pentru cei ce trăiesc în euforia păcatului.

                Violenţa este glasul neputinţei noastre, uşor de auzit, a cărui putere poate sparge „timpanul” bunului simţ şi al omeniei, adunând suferinţă şi durere acolo unde nici nu gândeşte omul.

                Trăim vremuri în care tata nu-şi iartă fiul, fiica nu-şi cinsteşte mama, iar fraţii nu-şi pot împărţi cu dreptate averea părinţilor. Neiertarea şi ura stau la masă cu toţi cei ai casei, chiar şi atunci când ei se satură din bunătăţile Domnului. În loc să-I aducă mulţumire, îşi fac planuri de ceartă, din sămânţa căreia răsare şi creşte destul de repede violenţa. Dorinţa omului de a fi stăpân peste mai multă avere fură minţii înţelepciunea şi inimii dreptatea şi dragostea. Alergăm după cele vremelnice şi uităm de veşnicia vieţii. Vai nouă!

                De la violenţă până la omor (chiar şi „calificat”) scurtă este calea. Iar cheia cu care se „descuie” lacătul omorului stă ascunsă tocmai  în „mâna” violenţei care musteşte de cruzime şi dorinţă de a-şi face singură dreptate, cu de la sine putere, ca să nu zic slăbiciune.

                Cuvântul calificat are două înţelesuri: 1. Care are pregătirea profesională corespunzătoare; 2. (Despre infracţiuni) Săvârşit în anumite condiţii, bine precizate.

                Mi-e şi teamă să mă gândesc că omorul ar putea deveni o profesie, care s-ar mulţumi chiar şi numai cu o sumară „calificare”. Sau să înţelegem că numai în anumite condiţii omorul este considerat „calficat”?

                Primul omor – şi încă fratricid – îl găsim consemnat în Vechiul Testament, în Cartea Facere. După acest omor au urmat altele şi altele, pe care doar Bunul şi Milostivul Dumnezeu le ştie şi le ţine minte, ca să le ierte sau să le pedepsească. Poate că omorul săvârşit de Cain asupra fratelui său Abel, a fost „calificat”. Fiecare poate crede ce vrea şi după cum îl ajută puterea credinţei şi a fricii de Dumnezeu.

                Păcatul invidiei şi setea de răzbunare ale lui Cain, pentru că jertfele sale n-au fost primite de Domnul Dumnezeu, precum cele ale lui Abel, l-au făcut pe cel avea gândul omorului ţinut în taină, „să-şi ademenească fratele în câmp, şi acolo să se arunce asupra  lui şi să-l omoare” (Fc.4,8). Ştim bine cine l-a îndemnat (şi ajutat) pe Cain să-şi omoare fratele. E vorba de cel care, fiind aruncat din cer, „a căzut de acolo ca un fulger” (Lc.10,18). Cred că omorului făcut din îndemn demonic şi cu premeditare, precum a fost cel al lui Cain, juriştii îi zic „omor calificat”. Pot să-i spună cum vor. Singur Domnul Dumnezeu e Cel Care face o adevărată „încadrare juridică”, dând iertarea sau pedeapsa, dar nu cu suspendare, şi nu celui nevinovat. O dă  celui de care El se îndură şi cui vrea. Să nu uităm : „Mila biruieşte judecata”.

                Din dialogul Domnului Dumnezeu cu Cain învăţăm că „atunci când nu facem binele, păcatul stă pitit la uşă şi doreşte să intre în inima noastră, dar noi să cautăm să-l stăpânim” (cf. Fc.4,7). Cred că şa trebuie înţelese şi cuvintele: „Nici nu daţi loc diavolului”.

                 De cele mai multe ori, păcatul crimei este însoţit şi de păcatul minciunii. Stă în firea trupească şi păcătoasă a omului, ca el să-şi ascundă în minciună păcatul uciderii, crezând că va scăpa npedepsit.

                Dreptul Judecător al lumii nu l-a dat morţii pe ucigaşul de frate, dar i-a zis acestuia: „Zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Fc.4,12). De nesuportat i s-a părut lui Cain această pedeapsă. De atunci, orice ucigaş este chinuit, în tot restul vieţii sale pământeşti, de mustrarea propriei conştiinţe. Printre ucigaşi sunt unii care aduc peste păcatul crimei şi pe cel al sinuciderii. Acest din urmă păcat exclude atât posbilitatea convertirii lor (de vreme ce nu mai sunt în viaţă), cât şi pe cea a iertării dumnezeieşti. Ucigaşii pot fi iertaţi, dar sinucigaşii niciodată, fiindcă lor li s-a furat până şi timpul pocăinţei. Mila şi iertarea lui Iuda de către Domnu Iisus n-au putut lucra asupra aceluia, pentru că şi-a însoţit păcatul vânzării cu cel al sinuciderii, prin spânzurare. Domnul „nu i-a mai întâlnit privirea” şi nici nu l-a putut întreba: „Mă iubeşti tu pe Mine?

                Unii săvârşesc omorul pentru că îşi iubesc prea mult victima, fără a le fi răsplătită iubirea. Astfel de justificări te înfioară. Aceştia n-au auzit niciodată de imnul Sf. Ap. Pavel închinat dragostei: „Dragostea îndelung rabdă, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, toate le suferă …” (1Cor.13, 4-7). Domnul Iisus Hristos S-a lăsat răstignit din marea Lui dragoste pentru toţi oamenii aflaţi în robia păcatului adamic, „a cărui plată este moartea”. Domnul n-a luat viaţa cuiva, ci a acceptat moartea pentru a da viaţă veşnică tuturor celor ce vor crede în El. Omorâtorii de trup primesc de la Domnul ceea ce ei merită pentru fapta lor, iar de la judecătorii lumeşti pedeapsa pe care aceştia vor s-o dea.. Pentru cei închişi mai este şansă de îndreptare, de pocăinţă. Unii chiar bucură Cerul cu lacimile lor de căinţă.

                Fereşte-ne, Doamne, de mânia trecută de pragul violenţei „domestice”, şi de gândul şi fapta uciderii sau a sinuciderii. Nu lăsa să vină peste noi deznădejdea lui Iuda. Uită-Te la noi, precum Te-ai uitat  spre Petru, şi nu ne lipsi de puterea mărturisirii iubirii şi credinţei noastre în Mântuitorul lumii!

  Iosif  Badiu 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *