Vocaţie tereziană

N-am să mai vizitez niciodată copii bogaţi. Timp pierdut, ba mai mult, timp petrecut „ca la închisoare”, în aşteptarea ca joaca celor două fetiţe să atingă saţul, să mi-o iau pe a mea şi să plec. Nu sunt lăsată să stau lângă ele, să mă bucur de contemplarea discretă a unei prietenii, bazată pe afinitate sufletească pură. Mai târziu, cine ştie?! poate îmi va fi greu să mai găsesc în lume un asemenea peisaj. Fetiţele s-au simţit foarte bine, dar bunica ei pur şi simplu m-a forţat să stau lângă ea în bucătărie, bănuindu-mă vizibil că aş putea fura ceva. Caut icoana, trebuie să fie pe undeva, dacă n-o găsesc mă sufoc… Nu sunt decât televizoare peste tot, aparatură hy-fi şi scrumiere debordând. Cleveteala, nu rugăciunea, asta simt în jurul meu în acest loc. Poate că nici nu sunt creştini. Femeia are de spălat vase şi-şi face treburile uitând de mine, mai şi scăpând câte-o înjurătură. Nu are nici dragoste, nici credinţă, de aceea este mereu bănuitoare, încerc eu să-mi explic. Sau poate aşa a fost tratată şi ea, ca o slugă care fură. Îşi proiectează asupra mea propria imagine rănită.

Când chem copilul să plecăm, ea îl întreabă aspru pe al ei, unde este aparatul de filmat?! Ar putea, în fond, să-mi ceară să-i arăt poşeta şi ghiozdanul fetiţei, ca la aeroport… Oricum stă lângă mine până o îmbrac, nefiresc de aproape, supraveghind totul cu ochi ager. Prea puţine cuvinte, doar gesturi. Şi eterna înjurătură, de frecvenţa respiraţiei, dizolvând frumuseţea vieţii. Ajung acasă şi-mi caut mângâierea într-o lectură din Nicolae Steinhardt: „ Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se banalizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul, pentru a-i da forţa de a produce o senzaţie, reînnoieşte percepţia blazată şi reîmprospătează facultatea cuvântului de-a trezi din amorţeală. Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele devine brusc puternică. Dragostea dărâmă zăplazurile indiferenţei şi bănuielii, sfărâmă zidurile închistării în egoismul veşnic rănit şi supărat. Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de fericire, exact ca pentru artist, în clipe de inspiraţie.”

Când fetiţa era mult mai mică, s-a oprit odată lângă un zid înalt, care înconjura un maidan şi n-a vrut să mai meargă, plângând şi trântindu-se pe jos. Avea trei ani, dar nu putea vorbi. Simţea însă cu intensitate sufletele care strigau după ajutor, iar vocaţia ei tereziană se manifesta încă de atunci. Ajută-i pe cei mai săraci dintre săraci, spunea Teresa de Calcutta. Am intrat printr-o spărtură din gard şi am găsit o femeie care părea de cincizeci de ani, dar alăpta un prunc, folosit pentru cerşit. Alt prunc dormea alături, acoperit cu o perdea, pe care umblau muştele. Mai locuiau acolo, în nişte lăzi uriaşe, două femei cu copii mai mari. S-au jucat minunat, ştergând lacrimile fetiţei necunoscute, care le căuta. N-am oprit-o să stea cu acei copii, ale căror jucării erau aduse din lăzile de gunoi, nu m-am temut nici o clipă că „se va contamina” de ceva. Tereza mea s-a simţit nespus de fericită, mai ales că alţi copii o evitau, fiind altfel decât ei. Am alergat acasă şi am umplut un geamantan cu toate jucăriile şi hăinuţele la care a vrut ea să renunţe, ca să-i bucure pe „copiii ei”.

Mă întreb, oare de când vorbeşte, iar mintea ei a recuperat retardul, îşi aude îngerul mai puţin?!

– De ce ai vrut s-o vizităm astăzi pe Aruna? Ai văzut, nu-i lipseşte nimic…

– Ba da. Îi lipseşte iubirea. I-am lăsat puţină şi am făcut o rugăciune pentru ea. Altfel se îmbolnăvea…

Mi-a fost ruşine că eu n-am putut să fac la fel pentru bunica-bodygard. Spre seară, am aflat că fetiţa a fost internată în spital, cu febră de 40 de grade.

– Nu te teme, se va face bine, încă mă mai rog pentru ea, îmi spune copilul.

Elena Frandeş