Voci care ne apropie Cerul

Ieri seară, protopsaltul Mihail Bucă a cântat şi în biserica mea. La sfârşitul deniei din marea şi Sfânta Joi, încă o sută de oameni s-au înscris la spovedanie în biserica Sfântul Antonie cel Mare/Sfântul Nicolae/ Sfântul Antonie de la Iezeru. Părintele Daniel a ieşit din biserică, privind curtea plină de tineri. Nu mai stăteau pe marginea străzii cu sticlele de bere, conversând, criticând, punând ţara la cale. Iisus cel vândut de Iuda devenise şi problema lor.

– De ce, de ce aţi venit tocmai acum? V-am aşteptat tot postul… Vă aştept de-atâţia ani. Mâine am de slujit Prohodul Domnului, poimâine Sfânta Înviere. Vreţi să mă răstigniţi şi pe mine? Nu mai pot… Diacone Mihail, protopsalte, de ce mi-ai convertit atâţia într-o singură cântare, la denia aceasta?!

L-am văzut sosind pe protopsalt după ce slujba de seară începuse. Prima, cea mai lungă Liturghie fusese rostită de părintele Daniel. Protopsaltul Mihail cântase dimineaţa în strana de la Patriarhie, venise şi seara acolo, la denia începută la cinci. La noi, părintele anunţase denia la şapte şi din acest decalaj, am câştigat prezenţa minunatului cântăreţ. L-am văzut intrând pe poarta bisericii cu pas uşor, ca un gimnast, ca un înger de fapt, căci vocea lui se auzi deîndată, omeneşte nici n-ar fi avut vreme să ajungă sus, sub clopotniţă, unde se află aşezată strana noastră, căci biserica este mică, aproape cât un paraclis. Părintele Daniel ieşi din altar, salutându-l cu un surâs băieţesc (sunt tineri amândoi) şi lumea îl iubeşte chiar pentru această atitudine, care nu ştirbeşte cu nimic respectul datorat şi manifestat Domnului, în slujire, dar care, cumva, ne apropie Cerul, ne îndeamnă cumva a-L lua „cu năvală”. Poate nici el nu sperase că protopsaltul va mai ajunge în îndepărtatul nostru cartier, deşi nu asta era problema. Oare nu-şi menajează deloc vocea?! Limpezimea şi intensitatea ei nu sunt din lumea aceasta, emisia are o tehnică în care se află probabil chiar secretul de a-şi cruţa de oboseală plămânii, permiţându-i să alerge pentru a-şi împărţi harul mai multor biserici, chiar în aceeaşi zi. De obicei, la concertele din catedrale, protopsaltul Mihail vine însoţit de o suită mare de cântăreţi, nu întotdeauna aceeaşi. Cred că unii din ei îl urmează şi după ce au cântat pe neaşteptate, în preajma lui, în multele biserici prin care trece. Mă uimeşte talentul său de a uni în armonie, fără repetiţii, o strană în care nu a mai cântat niciodată. Asta s-a întâmplat şi ieri seară, în biserica mea. Vocile studenţilor noştri cântăreţi sunt cu adevărat bune, frumoase, lucrate, voci îngereşti. Şi totuşi, prezenţa protopsaltului le-a oferit o strălucire în plus. Deşi era denia vinderii, judecării şi răstignirii Domnului, o bucurie a păcii cu lumea aceasta a pogorât peste toţi: cei din biserică, cei din curte, cei de dincolo de porţile deschise, care umpleau străzile până la răscruci.

Eram cu copilul afară, pe una din băncile care înconjură biserica. Ştiu, sunt copii de aceeaşi vârstă care pot rezista cuminţi întreaga slujbă duminicală. Eu rareori am reuşit să-l ţin, după împărtăşanie, mai mult de un sfert de ceas şi această neizbândă este una din tristeţile vieţii mele. Am devenit un înfometat de Sfânta Liturghie. Acum, în Marea şi Sfânta Joi, două voci arzând de credinţă, a părintelui meu Daniel şi a protopsaltului Mihail, mi-au cuminţit copilul hiperkinetic şi astfel, am primit în dar douăsprezece neasemuite Evanghelii şi speranţa că de acum încolo micul suflet va înseta şi el după Apa Vieţii.

– Bine, puteţi rămâne toţi care v-aţi înscris la spovedanie, voi rezista, anunţă părintele Daniel. Dar mai întâi, vreau să vină la mine o mamă nedormită de multe nopţi şi să-mi dea sfat, cum face ea, de-a mai ajuns şi în seara asta aici, cu pruncul ei. Amin.

Elena Frandeş