Vorbe şi tăceri de rai

Mă veţi preface în tăcere! Tocmai când Maica Domnului stă să-mi asculte sfioasă mărturia. Îmi spuneţi că doar sfinţii au dreptul la mărturisire, iar eu poftesc a spune atâtea şi atâtea cuvinte despre cer. Cum să mă impart? Cum să fiu om? Cum să fiu înger? Sunt atâtea întrebări, poate mai ales atunci când sfinţii vorbesc şi noi nu spunem nimic…

Voi nu vedeţi ce se întâmplă în jurul vostru? Voi nu simţiţi că lumea s-a schimbat, că îngeri s-au schimbat, că sfinţii nu mai sunt chmeaţi de oameni să ne ajute? Că ne-am uitat Măicuţa! Că rugăciunile ei sunt doar nori pentru seceta lacrimilor noastre?

Şi lângă noi Măicuţa! Mereu aici şi nicodată departe. Ca o floare, ca un potir pe care îl ţin tremurînd în mână: Ce faci Măicuţă? Ce se întâmplă cu lumea, cu noi, cu mila noastră? De ce nu pleci? De ce te îndărătniceşti să ne iubeşti, solemnă, harnică şi tristă? Ce suflet ţi-a dat cerul? Ce of ţi-a lăsat amintirea?

Mereu stingheră, mereu părăsită de prieteni, de copii, de vorbe mîngâietoare. Şi de aceea, te iubesc Măicuţă! Cu mila şi jalea mea omenească. Cu somnul înveşmântat în moarte. Cu visul meu de a fi mai bun, mai vesel, mai sublime. Cu vorbele şi poeziile mele încărunţite de adevăr, de nedumeririle atâtor inimi care tac, gândind că numai sfinţii şi lumea au dreptul să vorbească.

Şi îţi mai şoptesc ceva Măicuţă: De la tine am învăţat să iert, să sper şi să aştept alte clipe minunate. Aici, în ţara mea, în grădina ta, lângă mirosul florii de vară şi în auzul imnelor de umilină. E sfântă România!
Te iubesc Măicuţă! E ziua noastră! E noaptea noastră! Noaptea marii iubiri!

Catalin Dumitrean