LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Xenia cea nebună pentru Hristos dezleagă limbile şi limpezeşte gândurile

Share

Îmbrăcată în vestonul defunctului ei soţ, hălăduia străzile elegante ori mahalalele capitalei imperiale ruse, proorocind cele câte aveau să se întâmple. Îndemna lumea la pocăinţă, îi mustra pe unii, îi sfătuia pe alţii. De la 26 de ani, văduvă fiind şi luând numele colonelului Andrei Feodorovici Petrov, a umblat pe la toate locurile sfinte ale Rusiei de secol 17. „Eu sunt Andrei Feodorovici, aşa mă cheamă acum”, o auzeau spunând contemporanii ei, după ce a fost „audiată” de o comisie întrunită pentru a‑i stabili starea de sănătate mintală şi puterea de discernământ. Şi comisia a stabilit că Xenia e sănătoasă la cap cu totul. „Ei bine, dragii mei, această Sfântă Xenia a fost aproape o muceniţă a familiei, a făcut din fidelitatea faţă de soţul defunct piatra de temelie a noii sale vieţi. Însă cheia de boltă a fost întotdeauna Hristos”, acestea au fost gândurile pe care Episcopul Ambrozie ni le‑a împărtăşit de prăznuirea Sfintei Xenia la mânăstirea care îi poartă hramul, alături de Sfântul Ioan Rusul.

Un ierarh altfel. Sau poate aşa cum ar trebui să fie…

Pe malul Dunării, în localitatea Slobozia, faţă în faţă cu oraşul Ruse, pe un teren de 22 de hectare care a aparţinut unei unităţi militare dezafectate (depozit de armament), Episcopia din Giurgiu a edificat o mânăstire. Stareţ este arhimandritul Teodor, un om de ispravă, argint viu şi comunicator excelent; prezenţa lui în soborul stareţilor şi consilierilor de aici arată dorinţa de calitate şi strategia ierarhului de a se înconjura de oameni de ispravă. Selecţia e grea, dar efectul se vede imediat!

Iniţial, Episcopia s‑a ridicat de la iarbă într‑un mediu social şi religios rece, aproape ostil, însă în câţiva ani saltul a fost uluitor. Constelaţia de mânăstiri apărute pe şesurile valahe, aşezămintele sociale, opera culturală şi misionară pe un teren aproape neumblat de pas de apostol contemporan, sărăcia ameliorată cumva, speranţa care a răsărit în inima oamenilor, toate acestea vorbesc despre o renaştere a ortodoxiei dunărene, despre un entuziasm în Hristos pe care oamenii încep să‑l capete de la căpetenia lor: Episcopul Ambrozie. Personaj nonconformist (în sensul bun, adică neuzat, nerutinat), dornic de acţiune şi lucrare pe termen lung, a ştiut cum să deseneze, din prima, arhitectura umană, instituţională şi duhovnicească a acestui judeţ euharistic. Da, am numit judeţul Giurgiu „judeţ euharistic” (cu ocazia cuvântului pe care vlădica m‑a invitat să‑l susţin în aceeaşi zi de 24 ianuarie, în faţa ultimei sesiuni a Adunării Eparhiale) deoarece de aici provin bobul de grâu şi cel de strugure, adică pâinea şi vinul care se preschimbă, în Potir, în Sfânta Euharistie, în Trupul şi Sângele Domnului.

Oamenii devin atenţi atunci când le vorbeşti despre Hristos şi lucrarea Lui în lume puţin mai… altfel. Iar acest stil direct şi proaspăt şi l‑a însuşit vlădica Ambrozie, punând în legătură viaţa Xeniei cu încercările familiei din ziua de azi, cu modul în care trebuie să fim fideli, să fim credincioşi unul altuia, în cadrul setului de valori mai mare care este viaţa creştină. Şi aici Episcopul dunărean a făcut o voltă, în timpul predicii, vorbind pe şleau şi despre flagelul corupţiei, care bântuie România de ani de zile. Nu a uitat însă să se întoarcă la rădăcinile poporului român, ale naţiunii care serba în acea zi 159 de ani de la Unirea „mică”. Pentru acea generaţie de români exemplari, patrioţi, a ţinut să înalţe un gând şi o rugă către Dumnezeu, în maniera sa directă, presărată însă cu paranteze istoriografice şi asumpţii lingvistice. E o încântare să‑l auzi vorbind, mai ales că este imun la limba de lemn, la limbajul oficial care usucă şi mortifică tot ce‑i iese în cale. Discursul lui trezeşte conştiinţe la viaţă, te plasează în faţa unor interogaţii, te somează la răspuns, fie şi interior. Interesant moment de terapie colectivă, de resetare a energiilor poporane, de explicare a neputinţelor tocmai spre a le depăşi…

Deopotrivă, oraşul şi judeţul Giurgiu au o mare şansă pe care dacă vor şti să o fructifice vor câştiga, pe termen lung. Aceasta se numeşte Biserica de aici, cu toată energia ei umană care barbotează constant acţiuni ieşite din tipar, cu tot pachetul de parteneriate sociale pe care îl oferă, cu toate ctitoriile ei la care lucrează oameni şi firme şi care atrag turişti şi pelerini. Entuziasmul cam „ciobit” al restului României pentru plaiurile giurgiuvene se poate relansa tocmai din ograda Bisericii, adică de la oamenii ei, care mişcă lucrurile cu bagheta (ne)miraculoasă, dar eficientă, a dăruirii personale.

Ziua, pe durata ei, a fost solară, atât din afară, cât şi din interior. Oamenii veniţi în număr mare erau strălucitori, veseli. Aşa şi trebuie să plece după slujbă: ca nişte feţi‑frumoşi, cu steaua mirului lucindu‑le pe frunte. În zarea balcanică, Dunărea făcea cu ochiul, apele clipoceau amuzat în soarele cu dinţii cam tociţi ai lui gerar, rostul lumii părea nemişcat. Dar oare chiar aşa o fi? Şi pentru câtă vreme?

Răzvan BUCUROIU

 

FEBRUARIE 2018

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *