LOADING

Type to search

Zborul

Ortodoxie si traire

Zborul

Share

 

Cine este de prin părţile Dobrogei poate-şi mai aminteşte de unele obiceiuri pe care locuitorii acestui ţinut oarecum izolat de restul ţării le-a păstrat cel puţin până au început să intre în casele şi-n mintea lor uiurile moderniste aduse de prin locurile unde “Ai noştri tineri la Paris ,învaţă”.Străjuită pe o parte de apele Dunării , scăldată de valurile plumburii ale mării de cealaltă parte “ţara de piatră” a adunat în stâncile calcaroase şi-n memoria vieţuitorilor săi mărturii ale veacurilor de năvăliri şi asupriri,de stăpâniri păgâne,de jale şi jertfă neântreruptă.

 

Setea de dreptate,dorinţa de libertate,dorul,dragostea,nădejdea şi credinţa se găsesc înmănunchiate în toate manifestările socio-culturale şi etno-folclorice ale fiilor acestui pământ.

Comparând bogăţia folclorului din celelalte zone ale ţării cu “sărăcia”etosului autohton s-ar zice că frumosul a trecut repede pe lângă vetrele urmaşilor vechilor sciţi fără să îndrăznească a păşi înăuntru.Însă trăitorilor de aici le-a lipsit în mare măsură acea tihnă care să le permită ca  fiorul ce leagănă inima,sufletul şi cugetul omului să izvodească flori de bucurie în vorbă ,în port şi-n toate plăsmuirile sale.Nu putem omite nici condiţiile istorice şi geografice care au făcut ca pe acest picior de plai traiul să fie repezit în copitele cailor iar viaţa să atârne de voinţa şi lăcomia roiurilor  de prădători care au zădărnicit orice tendinţă de propăşire.

Când eram copii o auzeam pe mama cântând nişte cântece a căror  muzicalitate şi text povesteau despre smavolniciile la care strămoşii noştri au fost supuşi ,despre răpiri,schingiuiri,juguri căci întreaga lor existenţă s-a aflat întotdeauna sub semnul nesiguranţei şi al neprevăzutului.Toată scursura Orientului şi-a găsit aici“raiul” oploşită pe lângă curţile stăpâniilor sau în desişurile pădurilor şi-n stufărişurile Deltei de unde ieşea la pradă prin satele năpăstuite. Dumnezeu a îngăduit ca oamenii din aceste locuri să întâmpine multe necazuri ca să se  apropie mai mult de El şi să păstreze,să practice şi să mărturisească o credinţă tare,autentică şi roditoare. Aveau mai cu seamă aceşti oameni o evlavie adâncă faţă de cele sfinte şi un respect aparte pentru feţele bisericeşti. Munceau din greu ca să-şi ţină familia şi cu toate că aveau casa plină de copii foarte rar se întâmpla ca unul din cei mulţi să se abată de la principiile morale pe care comunitatea le împământenise printr-o îndelungată practică şi respect faţă de Legile Lui Dumnezeu.

Ştiau să culeagă din orice întâmplare partea cea bună care constituia de multe ori prilej de învăţătură pentru ceilalţi şi să se bucure de tot ce le dăruia  Dumnezeu.Întâmpinau cu dragoste făptura nouă care se năştea în casa lor şi oricât de strâmtorat era cineva un sărea peste rânduielile cuvenite acestui  eveniment.Toamna când începeau sărbătorile era bucurie şi voie- bună în fiecare casă .După ce terminau de strâns roadele, pe la sfârşitul lui octombrie, se aşeza peste sat o tihnire pe care n-o simţeam în celelalte anotimpuri ale anului şi o mulţumire care răzbea dintre grămezile de bucate , ca ofrandă adusă Lui Dumnezeu pentru milostivirea Sa.

 

Ce frumos era hramul la noi în sat! În afară de Paşte şi de Crăciun sărbătoarea Sfântului Dimitrie ne era cea mai dragă.Şi cum să nu fie când ne aducea atâtea surprize şi bucurii? Era o sărbătoare pe care o aşteptam cu nerăbdare pentru că veneau la noi mulţi oaspeţi şi cu toate că era ziua tatii noi, copiii beneficiam de cele mai multe atenţii.

 

Bineînţeles că repertoriul de cântece şi poezii trebuia să fie  îmbunătăţit căci mătuşile şi unchii care veneau la noi doreau să ne asculte apoi ne dăruiau ce aduseseră în coşuri sau prin buzunare. Batistuţe brodate,şorţuleţe,căciuliţe,totoşei pentru cei mici,băsmăluţe, cocături de casă şi nelipsitele bomboane vărgate   ambalate în conuri de hârtie groasă pe care le văd şi acum al căror gust nu l-am  regăsit niciodată.

Mama începea pregătirile încă din vară când nu mai era prea mult de lucru la câmp sau în grădină.Lipea,văruia,spăla , curăţa peste tot şi pentru astfel de treburi îi antrena şi pe cei mai mărişori dintre noi. Ne punea şi scândurica de lipit în mână şi mătura şi peria de văruit ca să învăţăm din timp treburile gospodăriei.

 

În zilele premergătoare hramului începeau pregătirile. Femeile se străduiau să facă mâncăruri mai de soi decât în mod obişnuit căci era hram şi oricine putea să le calce pragul. Mama cocea nişte prăjituri cu nuci şi miezuri de floarea soarelui,plăcintă cu foi suprapuse unse din belşug cu tocătură de jumări şi brânză de burduf şi alte bunătăţi specifice care apăreau pe masă una după alta  dar mai bine să nu le mai pomenim .Aşa o ţin minte : robotind neobosită,slujindu-i pe toţi mari sau mici ,fără să se plângă ,binevoitoare până la sacrificiu,blândă şi supusă ca o roabă.

Hramul ,pe lângă bucuria prăznuirii sfântului respectiv mai era şi  prilej de întâlnire între neamuri sau între tinerii veniţi din satele apropiate să-şi găsească perechea. Deja când mergeau pe la hramuri spuneau în glumă că merg “la zbor”.

După-amiază ,devreme, începea hora şi tot satul ieşea la priveală. Mamele mai cu seamă îşi conduceau fetele chipurile pentru a le păzi ca nu cumva să “fugă”.Era ceva obişnuit ca în timp ce tinerii dansau la horă sau la bal mama să privească de pe margine cum şi cu cine joacă fata sau băiatul ei ,ocazie care le dădea tuturor sămânţă de vorbă pentru zilele următoare. Se mai întâmpla să se işte şi încăierări între flăcăii care îşi vedeau ameninţată supremaţia în rândul fetelor dar erau imediat aplanate de către bătrâni care aveau multă autoritate pe vremea aceea.

 

Cu toate acestea tot se mai zburătăcea câte o fată lăsându-şi mama să plece singură acasă plângând, ca să dea seamă bărbatului pentru neatenţia ei. Zbura ca păsările toamna dornică să cunoască alţi oameni,alte obiceiuri şi să găsească noi locuri unde să-şi clădească vatra şi “să vadă pe fiii fiilor lor ca nişte mlădiţe tinere de măslin împrejurul mesei lor”.Abia a doua zi aflau părinţii cu cine se încuscriseră de nevoie şi la ce soacră avea să fie noră, fata lor.Soacra se pomenea cu noră în casă pe care vrând-nevrând o accepta şi-i făcea obiceiul moştenit din moşi-strămoşi pentru astfel de cazuri.

Tinerii se grăbeau să se căsătorească din varii motive.Ori băiatul trebuia să plece în armată şi nu voia ca fata pe care o iubea să-i fie luată de altul , ori fata nu era pe placul părinţilor lui sau chiar el se întâmpla să nu se numere printre preferaţii părinţilor fetei. Aşa că  rezolvau aceste situaţii în felul lor împăcând astfel atât “capra”cât şi “varza”. După rachiul roşu începea convieţuirea dintre noră şi soacră străduindu-se fiecare să ocupe în rai cele două locuri rămase vacante până în ziua de azi.

Un amestec de credinţe şi obiceiuri ancestrale marca aceste sărbători creştine care aduceau cu ele câte ceva din taina vechilor predanii şi un duh de pace care se revărsa din sufletul omului peste toate celelalte făpturi şi peste întreg pământul.

Acum zboară în toate părţile copiii noştri şi nu mai are cine să-i oprească .Zboară spre alte meleaguri chiar părinţii lor lăsându-i în seama bătrânilor sau a fraţilor mai mari. Zboară pe dinaintea noastră truda multor ani dusă pe căi mincinoase de cei în care am avut încredere.Zboară şi bruma de credinţă care ne mai ţinea laolaltă .Zboară şi bucuria şi pacea şi îngăduinţa.

O singură “pasăre”se încăpăţânează să mai odihnească în casele românilor.Trebuie s-o ocrotim şi s-o păzim că-i pasăre rară .

“Fii tare ,îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!”

 

 

Tudora Luca

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *