Furtunile vin și trec, transformându-ne, întărindu-ne, pregătindu-ne. Ne ajută să scăpăm de platitudini și mândrii, de dorințe chinuitoare și perdante. Ne ajută să îi dăruim lui Hristos eșecurile noastre. Această umilință este singura cale de a realiza că singuri nu avem nimic, iar cu El avem totul. De a scăpa de anxietăți, panici, fobii și adicții. Nu poate exista pace în lume, până când nu există pace în sufletele oamenilor. Până când nu credem adevărul. Până când nu schimbăm totul.
Toți avem nevoie de reconciliere. Hristos este soluția la problemele noastre, degeaba căutăm altceva. Ceea ce ce citim în Biblie privește întreaga omenire. Ca și în cazul lui Avraam, prietenia cu Dumnezeu înseamnă să împărțim totul: așa primim ce ni s-a promis de mii de ani. Ca și în cazul lui Iacov, fiul lui Isaac, devenim conștienți de rostul nostru și responsabili abia după ce ne întâlnim cu Dumnezeu. Singurul pod care leagă omenirea de Dumnezeu este Hristos. Cetatea poate fi distrusă, nu însă și podul, scria Ivo Andric în „E un pod pe Drina”.
Lungul exil al suferinței se va sfârși. Ne vom întoarce Acasă. Și acolo nimeni nu ne va mai sâcâi. Diavolul va dispărea din peisaj. Totul face parte din planul divin, inclusiv ceea ce noi numim „întârzieri”. În orice clipă, omul poate fi să fie salvat, fie să dispară, în funcție de ascultarea sau neascultarea față de Creator (Nikolaos Matsoukas, Cărțile Bibliei, Ed. Bizantină, București, 2016, p. 25).
Învierea este întoarcerea la frumusețea de la început. La armonie, la Dumnezeu, la o existență în care moartea nu mai există. În fața acestei oferte irezistibile a lui Dumnezeu, rupem toate legăturile cu răul. Să cântăm
Hristos a înviat cu atât de multă credință, ca și cum ar fi singurul lucru cu adevărat important (Maica Siluana Vlad,
„Uimiri, rostiri, pecetluiri”, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 87). Scopul omului, rostul lui în această viață este să devină ca Dumnezeu, adică bun, milostiv și gata să sufere orice nedreptate și orice durere așa cum a suferit El făcându-Se om.
E păcat să ne închipuim cum vrea Dumnezeu să fie viața noastră. Să acceptăm voia Lui, nu să o impunem pe a noastră. Să Îi oferim nimicul nostru, să nu Îi devenim ostili. Hristos nu ne promite îndeplinirea nevoilor, ci eliberarea de ele. Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm. Tot ceea ce cere Hristos de la noi este să Îl lăsăm să ne umple de bucuria Lui. Averile și părerile ne despart de această fericire (Idem, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, Iași, 2013, p. 50).
Iubirea Lui este mai valoroasă decât orice jucărie posibilă. Bucuria Lui este net superioară oricărei alte bucurii. Este principalul tezaur pe care îl lăsăm moștenire copiilor noștri (Adrian Sorin Mihalache, Ești ceea ce trăiești, Ed. Trinitas, București, 2019, p. 103). Învierea Lui este mai puternică decât orice moarte. Harul Lui este mai puternic decât orice ispită. Să pășim fără frică pe Calea Lui.
Rugăciunea fără iubire este ca o mașină fără roți. Anul-Nou, Măseluță zau Grizzley nu pot aduce schimbarea; doar Hristos o poate face. Doar pentru că unii merg în iad, nu înseamnă că nu trebuie să ne dorim Raiul. Doar pentru că unii mint și urăsc, nu înseamnă că nu trebuie să urmăm adevărul și iubirea. Nu e suficient să coacem biscuiți de Crăciun sau să vopsim ouă mov de Paști. Nu iubim învățătura decât de dragul Învățătorului.
Nu suntem fixați doar pe reguli și vinovăție. Creștinismul ne învață iubirea, care este regula de aur și soluția scăpării de vinovăție. Omul iubit se simte iertat. Evanghelia e despre iubire, nu despre reguli (C.S. Lewis,
Creștinism pur și simplu, Ed. Humanitas, București, 2023, p. 166). Oamenii vor de la noi iubire, înțelegere, bunătate, nu legi seci, pietrificate. Știm asta. Să și trăim ca atare. Nu vom câștiga suflete prin atitudini moralizatoare, enervante, habotnice. Nici vorbă.
Urmând iubirea lui Hristos, vom trăi o viață mai fericită. Este cel mai important aspect practic. Toți câștigă, doar Lucifer pierde. Răul are doar puterea pe care noi i-o dăm (Klaus Kenneth, Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 272). Calea de ieșire din fundătura acestei lumi este rugăciunea plină de iubire. Nu există altă salvare. Să căutăm mai puține dovezi și să ne rugăm mai mult. Cuvintele rugăciunii ne hrănesc duhovnicește și ne călăuzesc spre Hristos. Ne alungă frica și ne întăresc în har.
Hristos transmite un mesaj clar: explică un concept mai complicat (iubirea divină) printr-un concept simplu (iubirea unui tată pentru copilul lui), nelăsând loc de confuzii (Charles Ndhlovu,
Manual de teologie comunicațională, Ed. Cartea Românească Educațional, Iași, 2021, p. 97). Hristos salvează păcătoșii, la fel ca păstorii care nu abandonează oile pierdute. Hristos se atinge pe bolnavi și aceștia se vindecă, este cel mai mare Doctor și Binefăcător din istoria omenirii.
Dumnezeu ni Se descoperă ca Persoană reală, intră în conexiune cu noi. Hristos a înviat și nu mai moare. Scopul vieții noastre este să ne întâlnim cu El și să nu Îl părăsim niciodată. Fără învierea Lui, ar fi dispărut toate bucuriile și victoriile. Cu învierea Lui, am câștigat totul bonus. Nu există câștig mai mare decât acesta. Nu vânăm decât veșnicia (Marius Matei, Nu e timp pentru nimic inutil, în Monitorul de Cluj, 8 martie 2024, p. 10). Spunea cineva că suntem „turci cu comportament de italieni”. Completare: oameni cu comportament de îngeri putem fi?
Nu ne întrebăm dacă Ioan Gură de Aur sau Grigorie de Nazianz fac parte din Biserica noastră, ci dacă noi facem parte din Biserica lor (Peter E. Gillquist,
Cum am devenit ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 10). Deși vom pierde tot ce e lumesc, nu suntem învinși, suntem biruitori în Hristos. Secretul este regretul amar pentru păcate: dacă regretăm la timp, suntem salvați, dacă regretăm în iad, va fi prea târziu (James A. Bernstein,
Uimit de Hristos, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 274).
Suntem chemați să devenim conștienți de identitatea noastră. Din păcate, Noul Testament e la fel de inaccesibil azi pentru unii, de parcă ar fi scris tot numai în greaca veche. Ceea ce ne spune Hristos este adevărat (C.S. Lewis, Creștinism pur și simplu, Ed. Humanitas, București, 2023, p. 155). Această deprindere de a crede însă are nevoie de antrenament. Nu putem avea o relație cu Dumnezeu, până nu constatăm propriul faliment. Viața creștină constă în acceptarea ofertei supergeneroase a lui Dumnezeu: El ne dăruiește totul. În Rai, oamenii nu îi mai spun bunătății bunătate. Nu îi mai spun nicicum, sunt prea uimiți privind la izvorul ei.
Ignoranţa religioasă se răspândeşte într-un mod înfricoșător. Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele. Cei care nu se luptă pentru pacea inimii rămân în tulburare. Generații după generații repetă aceeași greșeală. Pacea sufletească vine după un război sufletesc, după o asumare a Crucii.
Într-o oarecare măsură, chiar Adam a fost ignorant, indiferent, inconștient ce s-ar putea întâmpla dacă face sau nu un lucru. Numai că el nu cunoștea moartea. Auzise despre ea, dar nu știa ce este. Mai mult sau mai puțin, fiecare om riscă precum Adam.
De fapt, nici nu știm ce nu știm. A nu dori să știm ce ne-ar putea salva e cel puțin nebunesc. Oricum, știm mult mai puțin decât ni se pare că știm (Peter Burke, Istoria ignoranței, Ed. Baroque Books & Arts, București, 2024, p. 35). Cu alte cuvinte, scepticii sunt sceptici mai ales când e vorba despre scepticismul lor.
Tocmai acesta este și mesajul christic: să nu ne ignorăm reciproc, nici bogați pe săraci, nici tineri pe vârstnici. Deci, marea întrebarea este cine vrea să afle cu adevărat răspunsul. Pentru că cea mai mare primejdie, o spune Maxim Gorlitki, este primejdia nepăsării, începutul agnosticismului: știi că există, dar nu îți pasă. Există riscul să ratezi marea întrebare, să o adresezi greșit, deși o adresezi CUI trebui și, mai ales, CÂND trebuie. A gafat-o Irod Antipa, căruia Iisus Hristos Domnul nu îi răspunde la tot felul de întrebări. Greșise întrebările.
Adevărul nu poate fi impus celor lipsiți de interes. Adevărul trebuie căutat, păstrat și transmis mai departe, chiar dacă uneori este neplăcut sau ne produce dezavantaje. Adevătul nu trebuie să placă, ci să vindece. Înainte să transmitem dogme, e nevoie să transmitem iubire, empatie, omenie, sinceritate. Înainte să cunoaștem blazoanele medievale sau fotbalistice, e nevoie să ascultăm pe alții, să îi liniștim, să îi încurajăm.
Ignoranța religioasă este plină de confuzii. Bunăoară, o mămică mă ruga recent înainte de botez să nu îi scufund pruncul în cădelniță. Multe lăuze ne cheamă să le citim aia de după naștere. Tocmai de aceea, principala preocupare (cel puțin în cazul meu) este catehizarea, fără aere academice, fără reflexe UTC-iste.
Despre această temă a vorbit recent Klaus Kenneth în satul nostru: „Avem certificate, dar nu avem credință. Nu știm ce e credința. Foarte puțini creștini sunt interesați să afle adevărul. Suntem ignoranți, nu știm să alungăm gândurile nocive. Dacă nu ne controlăm gândurile, gândurile ne vor controla pe noi. Exact asta vor demonii, să ne controleze mintea. Răspunsul este rugăciunea inimii. Dar o rugăciune fără rutină, fără blazare. Ortodoxia începe atunci când crezi ceea ce spui”.
Convertitul a continuat: „Ortodoxia este lucrul cel mai bun din lume. Cei născuți ortodocși nu știu ce avere au. Să ne amintim că nu putem face nimic fără Hristos. Cei care întârzie la Liturghie nu știu ce e Liturghia. La Liturghie suntem în Rai. Când suntem în mâna lui Dumnezeu, diavolul e înfrânt. Când nu suntem în mâna lui Dumnezeu, noi suntem înfrânți. Să ne luăm ortodoxia în serios. Facem rău, dar nu primim rău, Hristos primește răul în locul nostru. Suferim, pentru că Hristos lipsește din viața noastră. Crucea este smerenia de la spovedanie. Cei care Îl caută pe Hristos până la capăt, Îl vor găsi”.
La Dumnezeu nu există cauze pierdute. Omul renunță uneori la salvare, dar nu și Dumnezeul personal, viu și plin de iubire din ortodoxie (Klaus Kenneth, Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 9). Dumnezeu ne ajută să pășim pe câmpul minat al lumii, fără să ne accidentăm. Ne ajută să nu ne pierdem nădejdea.
Harul rugăciunii aduce veșnicia (Ibidem, p. 286). Aceasta este cheia vieții după moarte. Să Îl iubim pe Cel căruia ne rugăm. Faptul că Hristos este cu noi ne este de ajuns.
Umblarea pe calea Duhului – chiar dacă este vorba despre un parcurs personal – este un eveniment comunitar. Experiem Duhul în relație cu Dumnezeu și cu alți oameni ca noi. Primim Duhul prin Biserică, ceea ce reprezintă o continuitate cu alții, care au trăit înaintea noastră (Veli-Mati Kärkkäinen,
Pneumatologie, Ed. Casa cărții, Oradea, 2022, p. 230).
Să recunoaștem clar și răspicat: Duhul este prezent pretutindeni, pătrunde totul, rămâne în veci. Solidaritatea comunității creștine este inseparabilă de puterea Duhului, care îi unește pe toți cu Dumnezeu. Se spune că în Africa credința începe cu un strigăt de bucurie, iar în America Latină cu un strigăt de disperare. Liturghia poate fi numită experiență a Duhului. Din cauza neglijenței, pentru mulți Duhul este doar Marele Necunoscut.
Duhul ne inspiră laudele noastre către Dumnezeu. Duhul ne adună laolaltă când suntem despărțiți. Duhul este puterea lui Dumnezeu activă în creație, istorie și personalitate (Ibidem, p. 183). Duhul nu vine ca să trăiască în noi superficial sau inconsistent, ci permanent și în adâncurile noastre cele mai profunde.
Biserica este biruitoare. Este plină de Duh Sfânt. Este motivată de cer. Este călăuzită de Dumnezeu. Îndepărtează pedeapsa și aduce binecuvântarea. Este îndrăgostită de Mirele ei. Este adăpostul celor lipsiți de putere. Cine caută, are unde găsi (Viorel Iuga, 44 de predici despre Biserică, Ed. Metanoia, Oradea, 2016, p. 105).
Omul a fost copleșit de faptul că are nevoie de Biserică, că de unul singur nu poate găsi acea fericire care să aibă capacitatea de a trece dincolo de momentan. Omul tânjește după veșnicie, dar nu o poate găsi singur. Biserica nu se ocupă de mofturi mărunte, ci răspunde dorinței de a umple cu sens golul din noi (James MacDonald, Biserica verticală, Ed. Neword Press, Arad, 2014, p. 45).
Să nu cădem exact în idolatria pe care trebuie să o demolăm. Nu trebuie să atragem sau să cucerim pe nimeni, ci să dezvăluim slava Lui. Să încetăm să presupunem că Dumnezeu se implică și să începem să chemăm implicarea Lui. Salvarea vine de la Dumnezeu, așa cum muzica vine de la un artist, și în ambele cazuri există un instrument (Ibidem, p. 233). În cazul Bisericii, acesta este Crucea.
Duhul Sfânt venind, revarsă peste Biserică toate harismele dumnezeiești. Inclusiv puterea de a se întări împotriva dușmanilor, de a rămâne în veci nebiruită și nevătămată (Sfântul Nectarie de la Eghina, Studii despre Biserică, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 65). În Biserică avem totul: adăpost, hrană, muzică, comunitate, iubire, salvare, prezență divină. Nu există dar mai mare decât acesta!
