Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulți nici nu știau cum și-a călit părintele Petroniu, starețul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinței, într-un veac dușman. Că a fost membru al mișcării „Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii ’40; că în această lavră a ortodoxiei și totodată cetate a culturii prigonite a deprins Rugăciunea Inimii de la părintele Ioan Kulaghin, zis „Cel Străin”; că mai târziu s-a străduit să refacă atmosfera „Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinții Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naș de călugărie la Antim) și Daniil Teodorescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinți îmbunătățiți, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu – zis „Fachiru” (mare martir al temnițelor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reușit să ajungă unde își dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exemplar, ca duhovnic și bibliotecar, până să devină starețul mânăstirii Prodromu.
Când s-a mutat la cele veșnice (februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toți cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva și știi bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adierea Duhului, pe care nu știi să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâșietor de dulce, care nu-ți dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barierele firii, pentru a te vindeca.Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit…
Când s-a mutat la cele veșnice (februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toți cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva și știi bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adierea Duhului, pe care nu știi să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâșietor de dulce, care nu-ți dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barierele firii, pentru a te vindeca.Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit…
Eu nu l-am cunoscut pe părintele Petroniu Tănase. Nu m-am învrednicit să merg pe Sfântul Munte Athos. Dar nu l-am simțit niciodată străin, niciodată departe, ci așa cum fiecare creștin îi simte pe sfinți, mereu prezenți și atât de familiari. Cei care l-au cunoscut însă mărturisesc despre părintele Petroniu că era, într-adevăr, un sfânt. Pentru generații întregi de monahi, părintele Petroniu este modelul desăvârșit de călugăr. Căci era „cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit” – cum îl descria alt mare duhovnic al nostru, părintele Adrian Făgețeanu. În plus, avea o dragoste uriașă, pe care nu o declara, ci care te topea atunci când ajungeai la sfinția sa.
 |
| Pr. Petroniu Tănase în prima tinerețe |
Biografia părintelui Petroniu Tănase e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea puterea aceea nepământească știu foarte puțini. Nu l-au înțeles pe de-a-ntregul nici toți călugării din obștea Prodromului, darămite ceilalți credincioși. Unul dintre cei foarte puțini este părintele Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip blând, surâzător și smerit, călugăr subțire la trup, cu barbă hirsută și ochi arzători, se lasă greu prins în plasa întrebărilor. Îi place taina și nu o strică nici pentru curiozitatea lui, nici pentru a altora. Totuși, din bunătate, scapă cuvinte de lămurire. Așa începem să-l adulmecăm pe avva Petroniu cel neștiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-l până în ziua din urmă.
După douăzeci de ani de călugărie pe Athos, părintele Modest s-a decis să se întoarcă pe un vârf de deal din România, pe malul Mureșului, în coasta satului său natal, Găbud. „M-am întors ca să nu-mi pierd identitatea de român. Încă mai demult mi-am promis că voi rămâne la Prodromu cât trăiește părintele Petroniu, ca să-l slujesc. Nu se putea lipsi de mine”, mărturisește, cu sfială, monahul. S-a întors și din prietenie pentru părintele Iustin Miron, starețul mânăstirii Oașa, al cărei metoc este schitul Găbud. Cei doi se cunosc din copilărie și au crescut duhovnicește împreună, chiar dacă monahul Modest a apucat drumul călugăriei mult mai devreme, pe când avea 16 ani.
Părintele Modest și-a făcut ucenicia cu mari duhovnici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Brașov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos și l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în țară cu o comoară: amintirea, manuscrisele și fotografiile părintelui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodocșilor români. Este moștenirea palpabilă lăsată de părintele Petroniu. Cealaltă parte a moștenirii, de credință și înțelepciune, se adăpostește în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.
Părintele Modest și-a făcut ucenicia cu mari duhovnici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Brașov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos și l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în țară cu o comoară: amintirea, manuscrisele și fotografiile părintelui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodocșilor români. Este moștenirea palpabilă lăsată de părintele Petroniu. Cealaltă parte a moștenirii, de credință și înțelepciune, se adăpostește în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.
