Floarea împlinirii unei profeţii
26 august 2013
Share
„Credinţa mea nu se sprijină nici pe raţiunea mea, nici pe mai mult ori mai puţin certele percepţii ale simţurilor mele; ea ţine de un simţământ lăuntric, de o siguranţă dobândită prin dovezile lăuntrice.”
(Nicolae Steinhardt, Verbul a crede)
A fost percepţie sau simţământ lăuntric ceea ce am trăit, mergând la închinare la racla sfintei Parascheva?!
Eram în vacanţă de mai multe săptămâni şi ori de câte ori intram în Mitropolie, aducând un buchet Sfintei Cuvioase, mă trezeam împărţind florile: la icoana preadulcelui Iisus, la icoana Sfântului Gheorghe (nu sărutaţi balaurul, strigau mamele copiilor prea mici, aşteptaţi că vin să vă ridic!) şi la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare.
Mergând de data asta cu copilul, care m-a zăpăcit cu întrebările, am fost neatentă la florăreasă.
Am cerut întâi un trandafir, cel mai scump, pentru Sfânta Parascheva, apoi, fiindcă femeia n-avea rest la sută, am luat doi, unul roşu, altul alb. De ce n-am socotit? De atâţia bani, puteam lua de sus, de la grădina botanică, zece fire. Dar şi de la ţigancă, puteam să târgui măcar trei flori…
Intrând în catedrală cu şirul neîncetat de pelerini, am oferit trandafirul roşu icoanei lui Iisus, împreună cu declaraţia mea de dragoste, apoi am aşezat trandafirul alb pe racla Sfintei Parascheva, iar când am ajuns să mă închin Sfintei Fecioare, am desluşit cu limpezime în minte întrebarea:
-Şi floarea mea?!
Nu era voce, dar nici închipuire, fiindcă imaginaţia omenească obişnuieşte să urzească doar texte autoflatante, nicidecum reproşuri. „Nu putem să ne bucurăm de mizeria noastră, căci orgoliul egoului nu suportă să fie aşa nevrednic”, spune maica Siluana. Iar întrebarea pe care mi-o adresase Maica Sfântă, extrem de promtă, ţâşnită chiar în clipa când ochii mei i-au întâlnit imaginea uşor înnegrită, conţinea o mică şi tandră certare.
Nici măcar n-a spus, „unde e trandafirul meu” (mintea mea aşa ar fi compus întrebarea), ci simplu, „floarea”, adică putea fi doar o crenguţă de busuioc, cea mai ieftină floare…
Şi din această smerită formulare, am ştiut că era, cu adevărat, Maica Domnului; doar ea nu pune preţ, ca noi oamenii, pe bogăţia darului, ci numai pe impulsul lăuntric. Ca să nu mai vorbim de minunata sa grijă maternă, ca noi, copiii ei, să nu cheltuim prea mult…
Am încercat să recompun, perifrastic, desigur, atât de simpla ei întrebare, pentru a-i desprinde toate învăţămintele cu putinţă:
Cum mi te închini aşa, într-o doară?
De ce nu te pregăteşti, de ce nu-ţi aduni evlavia? Dacă sunt mama ta, nu trebuie să mă uiţi, să mă consideri cea din urmă. Dacă îţi sunt cea mai apropiată, nu-i frumos să fii neatentă cu mine!
Nu voi putea pretinde vreodată că Sfânta Fecioară mi-a vorbit, căci n-am desluşit timbrul unei voci. Urechea mea nu a fost înzestrată cu un registru de percepţie a transcendentului, iar sufletul meu păcătos nu are puritatea unui copil de la Medjugorje sau a unei păstoriţe de la Lourdes.
Şi totuşi, Sfânta Fecioară mi s-a adresat, iar simţământul lăuntric (fără acest termen, găsit în predicile monahului Nicolae de la Rohia, nici n-aş fi îndrăznit să povestesc, nici n-aş fi găsit cuvintele potrivite pentru evenimentul trăit în faţa icoanei Preacuratei Fecioare de la Mitropolia din Iaşi) a devenit dovadă lăuntrică despre cât de apropiată este Prezenţa zilnică a Maicii Sfinte, în viaţa mea. O dovadă, poate mai largă, că Împărăţia Cerurilor s-a apropiat.
Am înţeles din întâmplarea mea, că starea noastră de prunci nu încetează niciodată, aşa cum maternitatea Sfintei Fecioare faţă de toţi durează în veac. Şi chiar dacă puţinele cuvinte, adresate mie, păreau o certare, eu nu contenesc să mă bucur. Cât de uşoară şi fără de griji este viaţa unui copil! Simt asta de atunci, după fiecare rugăciune pe care i-o adresez Maicii Domnului, după fiecare închinare sau psalmodie.
Nu mă simt specială, sunt sigură că Sfânta Mamă ne vorbeşte fiecăruia şi dacă s-a întâmplat ca eu să intru în legătură directă cu ea, este numai fiindcă transcendentul s-a apropiat cumva de fiziologia noastră; ca să ne îndrume, ca să ne trimită sfaturile simplităţii sfinte, în care ne-ar fi de folos să trăim.
Probabil că acum e vremea împlinirii profeţiei Sfântului Ioan Botezătorul, nu a inversării magnetismului solar de care se înfricoşează atâţia…
Şi dacă însăşi Împărăţia Cerurilor se apropie de noi, să nu fim neglijenţi cu icoanele: nici cu cele din casă, improvizate prin decupare din reviste, nici cu cele din biserici, iar pe chipul cuvioşilor de pe coperta cărţilor pe care le citim, să nu adăugăm, din nepăsare, cearcănul unei ceşcuţe de cafea. Prin chipul lor pictat sau fotografiat, ei simt modul nostru de adresare. Şi doar nu vrem să-i ofensăm, ci să avem ajutorul lor!
Fie ca Maica Domnului şi Înaintemergătorul Său să ne susţină în faţa Tronului Judecătorului Ceresc!
Elena Frandes
