Mi-e dor de lacrimile Maicii Domnului
14 august 2018
Share
Mi-e dor de felul în care ea ne vorbeşte mereu de sute şi de sute de ani. Prin lacrimi. Ce teologie să mai vrem? Ce pofte de viaţă să mai avem? Ce am mai putea învăţa din imensele teze de doctorat, dacă nu avem o măcar o lacrimă din bunătatea Măicuţei?
Aţi fost vreodată aşa buni precum Măicuţa? Aţi iertat vreodată aşa cum iartă ea pe toată lumea? V-aţi gândit vreodată serios la rai? Mai mult ca la propria fericire, pentru care depuneţi atâta pasiune? V-aţi căutat aproapele ca să vă împăcaţi cu dânsul, aşa cum Maica Domnului vă caută în fiecare zi? Nu, poate că nu aţi făcut-o. Poate că vă e prea greu. Poate că încă mai fugiţi după iluziile acestei lumi. Pentru care depuneţi atâta şi atâta pasiune…
Se simte din tăcerea voastră războiul sufletesc. Nu aţi mai scris şi nu aţi mai spus nimic despre Măicuţa de atâta vreme. Aici pe blog sau în altă parte. Şi credeţi că o faceţi din smerenie. Nu, nu e aşa. Ci este ca în iubire. Când nu mai ai ce spune de abia atunci taci. Suspect. Şi schimbi vorba, şi amâni la nesfârşit sinceritatea, întâlnirea cu Dumnezeu, cu spovedania, adevărul. Se simte aceasta din imposibilul cu care vă frământaţi existenţa. Prea mult tăceţi, chiar dacă uneori mai cântaţi. Prin biserici şi prin alte locuri.
Prea puţin entuziasm pentru cele sfinte. Servici, servici, şi ceva dragoste de lume dacă e timp. Vreţi şi lume, îl vreţi şi pe Dumnezeu.
Ca „sponsor” de bine şi ajutător la „împlinirea dorinţelor”. Şi de aceea tăceţi. Încă vă plac mult, foarte mult, păcatele. Aşa este. Încă le doriţi o viaţă „normală” şi de aceea tăceţi. Da, voi creştinii care nu puteţi vorbi. Sau vorbiţi din ce în ce mai greu…
Şi iată ce greu ne mai privim în ochi. Şi iată ce uşor ne mai judecăm. Şi iată ce trist este veacul acesta. Veacul în care iarba crşete şi creşte mereu între chilii. Iarba voastră,iarba noastră. Ce ziceţi prieteni şi iubiţi colegi.
Şi iată ce greu ne mai privim în ochi. Şi iată ce uşor ne mai judecăm. Şi iată ce trist este veacul acesta. Veacul în care iarba crşete şi creşte mereu între chilii. Iarba voastră,iarba noastră. Ce ziceţi prieteni şi iubiţi colegi.
Dar mie îmi lipsesc lacrimile Măicuţei. Oare când vor veni?
pr. Catalin DUMITREAN
