Călătoriile şi popasurile unei biserici de lemn

Dinspre Ploieşti spre Buzău drumul şerpuieşte pe la poalele dealurilor Munteniei, năpădite de viţă de vie. După Valea Călugă­reas­că, din Albeşti Paleologu, apuci spre stânga via (la propriu şi la figurat) Urlaţi. Apoi, tre­când Cricovul pe un pod de beton, după câteva curbe încorsetate în vegetaţie, apare poarta de lemn a Mânăstirii Sfânta Maria-Cri-cov, căreia toţi îi spun Jercălăi.
Păşeşti pe poartă şi imediat în dreapta se deschide o poiană cuprinzătoare; sus, pe vârful ei teşit se ridi-că silueta unei splendide biserici transilvă-nene de lemn. Crucea din vârf atentează la nivelul celor mai mari înălţimi ce împresoară aşezământul, rivalizând cu silueta unor sonde îndepărtate. Acelea scormonesc în măruntaiele pământului după „aurul negru”; aceasta, de lemn, sondează Cerul în căutarea harului.
Şi alături, peste o centură verde de pomi, structura unei noi biserici, ca o promisiune ce se va împlini repede, aşteaptă…

Am ajuns exact la predică. Era o frumoasă duminică de mijloc de mai, Duminica Slăbănogului de la Vitez­da, iar poiana din faţa bisericii era presărată de lume. Pe o es­tradă, părintele Cleopa Florescu, stareţul chinovi­ei, le vorbea cu glas mare (ampli-ficat, ce-i drept, şi în boxe) ce­lor adunaţi acolo. At­mo­sfera adu-cea cumva cu cea din primele vea­curi, cu po-porul adunat afa-ră pen­tru a primi învăţătura, în lumina iscoditoare a soarelui, în faţa bisericii de lemn. Părintele tuna, vorbea precipitat, vrând să spună totul dintr-o suflare. Oamenii erau ochi şi urechi. Se strânseseră acolo credincioşi de toate vârstele şi stările, veniţi şi pe jos şi cu ma­şini, unele chiar cu numere de Bu­cureşti. Am pro­fitat de nesperata ocazie şi am pătruns în bi­serica de lemn, complet goală. Sau aproape, ­că-ci într-o strană, pitulat de ochii celorlalţi, stătea un tânăr că-lugăr şi se ruga. Sub pâlpâitul candelelor, în tihna navei de lemn, ca o vietate întârziată pe corabia salvării…
Istoricul acestei bi­se­rici este unul foarte interesant. A fost construită cu mult timp în urmă, la 1731 în satul Lueriu, de lângă Re­ghin, în inima Ardealu­lui. Acolo a stat până în 1929, când Regina Ma­ria a României şi-a dorit-o – datorită frumuseţii şi păcii pe care le inspiră – pentru Castelul său de la Bran. Aşa s-a transformat această sfântă construc­ţie în paraclis regal, la cel mai interesant şi aparte castel princiar din Munţii Carpaţi. 20 de ani a stat liniştită această biserică la Bran, iar în ea se slujea în special pe data de 15 au­gust, cu o procesiune, de Adormirea Mai­cii Domnului. În 1948, comuniştii au confis­cat Castelul, iar familia regală a luat calea exi­lului. Din acea clipă, peste biserica de lemn s-a aşternut tăcerea impusă de ateismul bolşevic. Patriarhul Justinian Marina a fost cel care a pus ochii pe ea şi readus-o la viaţă, strămutând-o în 1956 aici, la Schitul Cricov. Transhumanţă spirituală providenţi-ală, căci acolo probabil că s-ar fi stins prin nefolosire. Slujba arhi-erească a ţinut-o vica-rul patriarhal de pe a-tunci, episcopul Teoc­tist, nimeni altul decât actualul Părinte Patri­arh. Lângă biserica de lemn, pe latura sudică, se află o cruce care indică locul vechii bise­rici de aici, care s-a dă-râmat.
În 1980 s-au făcut ample lucrări de restaurare, mai ales la structura lemnului care era atins de cari. Şi a-cum, la predica de pe tăp­şa­nul înverzit, părintele star­eţ Cleopa a dezvăluit moti­vul pentru care slujba se ţi­nea afară: o ciupercă apărută de la ume­zeală, condens şi ve-chi­me în structura lemnului. Pentru acest caz ivit de cu­rând s-a amenajat un paraclis în imediata vecinătate, dar mai important este să se finalizeze lucrarea de zid de alături, care încă îşi aşteaptă ajutoarele.
Hramul mânăstirii este Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil; aici putem găsi sfinte moaş­te aduse tocmai de la Bethleem, dar şi icoa­na făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care provine chiar de la Sf. Mormânt al Dom­nului din Ierusalim.
Mânăstirea are o obşte restrânsă de că­lugări; ea îndeplineşte funcţia de gospodărie a Patriarhiei Române; mai exact, aici este sursa de vin cultic (din care se obţine vinul pentru împărtăşanie), dar şi podgoria care alimentează pivniţele Administraţiei bise-riceşti. Evident, în faţa acestei ultime tentaţii, am preferat să dăm bir cu fugiţii, imediat după slujbă…
Pentru bucureşteni, ca şi pentru ploieş­teni, mânăstirea este un refugiu duhovni­cesc, la numai o aruncătură de băţ de casă. Dacă lavra Ghighiului (pe lângă care am trecut şi la dus, şi la întors) era pur şi simplu asediată, dacă la Zamfira (unde slujeşte Arhim. Gavriil Stoica) lumea se înghesuie în orice duminică şi sărbătoare mare, ei bine, la Jercălăi aveţi şansa unei slujbe frumoase, într-un peisaj valah, molcom şi prietenos. Drum bun!

Rãzvan BUCUROIU