LOADING

Type to search

Pe urmele Sfinţilor

Pe urmele Sfinţilor

Share

Cuviosul David „s-a născut şi a strălucit în cetatea Tesalonicului”, undeva spre sfârşitul secolului 5 sau începutul secolului 6. Din tinereţe, „rănit cu totul de dumnezeiasca dragoste”, s-a lepădat de toate ale lumii şi a luat haina monahală în Mânăstirea Latomou.
Se mai istoriseşte în viaţa sa că, iubind Sfintele Scrip­turi şi vieţile sfinţilor cuvioşi şi mucenici, avea mare evlavie către Sfântul Simeon de la Muntele Minunat şi către toţi stâlpnicii, de la care a şi luat exemplu de nevoinţă sub cerul liber. Aşa că într‑o zi, hotărându-se să le urmeze, s-a urcat pe creanga unui migdal ce creştea în dreapta bisericii, unde s-a nevoit vreme de 3 ani, îndurând arşiţa şi ploile şi vânturile şi mai ales greaua petrecere pe creanga mişcătoare a pomului, mai grea şi decât petrecerea stâlpnicilor din vechime, căci aceia măcar aveau sub picioare aşezare zidită şi statornică.
După 3 ani, un înger al Domnului i s-a arătat, vestindu-i că Dumnezeu i-a primit rugăciunea şi i-a dat poruncă să se coboare şi să vieţuiască mai departe în linişte într-o chilie a mânăstirii.
De atunci a şi primit Sfântul darul izgonirii demonilor şi vindecării bolilor, fiind iubit şi respectat de toţi locuitorii marii cetăţi a Salonicului. Au rămas până la noi consemnate vindecarea unui demonizat, pe care sfântul l-a însemnat numai cu semnul crucii poruncind diavolului, cu numele lui Hristos, să iasă, şi tămăduirea unei femei oarbe, căreia tot cu semnul sfintei cruci şi rugăciunea i-a redat pe loc vederea.
Odată, având tesalonicenii nevoie să trimită pe cineva cu rugăminte la ­curtea împăratului, în Constantinopol, cu toţii, în frunte cu arhiepiscopul cetăţii, l-au rugat să meargă pe Cuviosul David. Deşi bătrân, din ascultare şi din dragoste, a primit, dar a proorocit că, dacă va pleca, nu va mai ajunge în viaţă înapoi.
S-a urcat în corabie cu doi dintre ucenicii săi şi a pornit către Constantinopol. A fost primit cu mare fast de însuşi dreptcredinciosul împărat Iustinian şi soţia sa Teodora. Aceasta, minunându-se de chipul ca de înger al sfântului, împodobit de plete până la brâu şi cu barba ajungând până în pământ, îi spunea soţului său cel prea iubitor de Hristos că „înger a venit din Salonic” şi cu adevărat „i s-a părut că l-a văzut pe însuşi ­Avraam”.
S-a mai păstrat până la noi o altă mare minune pe care sfântul a săvârşit-o în faţa întregii lumi, căci luând cărbunii aprinşi şi tămâie cu mâinile goale a tămâiat pe împărat şi tot poporul vreme de un ceas „fără a se vătăma de foc câtuşi de puţin”.
Pe drumul de întoarcere, apropiindu-se de ­Salonic şi zărind de pe corabie mâ­năs­tirea sa, sfântul şi-a luat rămas-bun de la ucenicii care îl însoţiseră şi, închinându‑se, şi-a dat sufletul, aşa cum proorocise. Era în anul 540. În ceasul acela, deşi era vânt bun, corabia s-a oprit în loc şi a stat nemişcată multă vreme, iar aerul s-a înmiresmat de tămâie şi s-au auzit cântări din văzduh.
Arhiepiscopul şi tot poporul au întâmpinat cu mare alai trupul sfântului, pe care l-au îngropat cu cinste şi, după multă vreme, umblându-se la mormântul Cuviosului, au aflat sfintele sale moaşte întregi şi înmiresmate. Acum ele stau aşezate într-o raclă de argint în biserica Mânăstirii Sfânta Teodora din centrul oraşului Tesalonic.