Pe urmele Sfinţilor
Share

Cuviosul David „s-a născut şi a strălucit în cetatea Tesalonicului”, undeva spre sfârşitul secolului 5 sau începutul secolului 6. Din tinereţe, „rănit cu totul de dumnezeiasca dragoste”, s-a lepădat de toate ale lumii şi a luat haina monahală în Mânăstirea Latomou.
Se mai istoriseşte în viaţa sa că, iubind Sfintele Scripturi şi vieţile sfinţilor cuvioşi şi mucenici, avea mare evlavie către Sfântul Simeon de la Muntele Minunat şi către toţi stâlpnicii, de la care a şi luat exemplu de nevoinţă sub cerul liber. Aşa că într‑o zi, hotărându-se să le urmeze, s-a urcat pe creanga unui migdal ce creştea în dreapta bisericii, unde s-a nevoit vreme de 3 ani, îndurând arşiţa şi ploile şi vânturile şi mai ales greaua petrecere pe creanga mişcătoare a pomului, mai grea şi decât petrecerea stâlpnicilor din vechime, căci aceia măcar aveau sub picioare aşezare zidită şi statornică.
După 3 ani, un înger al Domnului i s-a arătat, vestindu-i că Dumnezeu i-a primit rugăciunea şi i-a dat poruncă să se coboare şi să vieţuiască mai departe în linişte într-o chilie a mânăstirii.
De atunci a şi primit Sfântul darul izgonirii demonilor şi vindecării bolilor, fiind iubit şi respectat de toţi locuitorii marii cetăţi a Salonicului. Au rămas până la noi consemnate vindecarea unui demonizat, pe care sfântul l-a însemnat numai cu semnul crucii poruncind diavolului, cu numele lui Hristos, să iasă, şi tămăduirea unei femei oarbe, căreia tot cu semnul sfintei cruci şi rugăciunea i-a redat pe loc vederea.
Odată, având tesalonicenii nevoie să trimită pe cineva cu rugăminte la curtea împăratului, în Constantinopol, cu toţii, în frunte cu arhiepiscopul cetăţii, l-au rugat să meargă pe Cuviosul David. Deşi bătrân, din ascultare şi din dragoste, a primit, dar a proorocit că, dacă va pleca, nu va mai ajunge în viaţă înapoi.
S-a urcat în corabie cu doi dintre ucenicii săi şi a pornit către Constantinopol. A fost primit cu mare fast de însuşi dreptcredinciosul împărat Iustinian şi soţia sa Teodora. Aceasta, minunându-se de chipul ca de înger al sfântului, împodobit de plete până la brâu şi cu barba ajungând până în pământ, îi spunea soţului său cel prea iubitor de Hristos că „înger a venit din Salonic” şi cu adevărat „i s-a părut că l-a văzut pe însuşi Avraam”.
S-a mai păstrat până la noi o altă mare minune pe care sfântul a săvârşit-o în faţa întregii lumi, căci luând cărbunii aprinşi şi tămâie cu mâinile goale a tămâiat pe împărat şi tot poporul vreme de un ceas „fără a se vătăma de foc câtuşi de puţin”.
Pe drumul de întoarcere, apropiindu-se de Salonic şi zărind de pe corabie mânăstirea sa, sfântul şi-a luat rămas-bun de la ucenicii care îl însoţiseră şi, închinându‑se, şi-a dat sufletul, aşa cum proorocise. Era în anul 540. În ceasul acela, deşi era vânt bun, corabia s-a oprit în loc şi a stat nemişcată multă vreme, iar aerul s-a înmiresmat de tămâie şi s-au auzit cântări din văzduh.
Arhiepiscopul şi tot poporul au întâmpinat cu mare alai trupul sfântului, pe care l-au îngropat cu cinste şi, după multă vreme, umblându-se la mormântul Cuviosului, au aflat sfintele sale moaşte întregi şi înmiresmate. Acum ele stau aşezate într-o raclă de argint în biserica Mânăstirii Sfânta Teodora din centrul oraşului Tesalonic.