LOADING

Type to search

Cancerul: o călătorie prin urechile acului

Cancerul: o călătorie prin urechile acului

Share

21 decembrie 2000: ziua în care rezultatul biopsiei m-a lovit ca un trăznet în moalele capului – cancer cu metastază în fază terminală. Am povestit, pentru a lăsa mărturie, şocul prin care un pacient trece la aflarea unei astfel de veşti. Primul trimestru a făcut ca viaţa mea să atârne de un fir de păr şi să trec prin urechile acului – şi de fiecare dată acestea să mi se pară mai strâmte. Deşi începusem tratamentul cu chemoterapie şi am făcut doar trei şedinţe, în perioada ianuarie-aprilie 2001, am încercat diferite tratamente alternative, inclusiv începerea unei alimentaţii cu hrană vie, vegetală. Rezultatul a fost unul singur: doar bunul Dumnezeu m-a ajutat să scap de marea încercare şi să fac faţă traumelor generate de durerile fizice şi psihice. De ce spun aceasta? Singura explicaţie logică a fost acest răspuns, care nu a venit uşor, ci în timp, după multe alte încercări cauzate de boală. Aş vrea să încep prin a spune că am fost nevoită să mă agăţ de braţul lui Iisus Hristos, să mă ridic din pat şi să umblu. Nu am avut de ales, deoarece nici un medic, nici un preot, nimeni nu mi-a dat vreo şansă.

Alergatul după ureche

Cum se întâmplă de fie­care dată când un pacient e diagnosticat cu cancer, apare imediat şi cuvântul „incurabil”. Aşadar, mintea fuge imediat spre un alt cuvânt, şi anume „moarte”, cuvânt aducător de agitaţie şi gânduri negre. De aceea, în timp, am devenit o luptătoare împotriva cuvântului „incurabil”, folosit de medici. Nu a fost uşor, deoarece fiecare oncolog şi alţi medici de diferite specialităţi au făcut tot posibilul să mă convingă că această boală e incurabilă,  Lupta mea a fost una pe viaţă şi pe moarte, de data aceasta nu cu boala în sine, ci cu medicii, pe care i-am rugat frumos să nu mai folosească acest cuvânt, pentru că mă deranjează nu numai pe mine, ci şi pe familia mea. De asemenea, le-am sugerat să spună dacă a existat un singur pacient care a supravieţuit, deci care a învins boala. Nici unul nu a vrut să‑mi dea un astfel de exemplu şi au dat din umeri, sugerându-mi că nu mai e nimic de făcut. Fiind disperată, am început să mă documentez pe internet, să caut fel de fel de cărţi în care să fie explicată această boală „incurabilă”, să iau revista Formula AS, în care apăreau fel de fel de terapeuţi de medicină alternativă, să umblu pe la preoţi, biserici şi mănăstiri. Toate acestea nu au făcut decât să mă obosească, să mă  deruteze. Voiam cu toată fiinţa mea să fac ceva şi să mă salvez, numai că toate aceste informaţii s-au învălmăşit în capul meu într-un moment în care eram bolnavă, şubrezită, deprimată, trăgând să mor. Am încercat să fiu selectivă şi am ajuns la concluzia că a şti să selectezi informaţia e cel mai greu. Aşa că am început să mă rog din nou la Dumnezeu, să-mi arate prin instinct ce să fac. Bineînţeles că am ales mai întâi calea bisericii şi am vorbit cu nişte cunoştinţe care au venit, m-au luat în braţe, m-au băgat în maşină şi am luat drumul bisericii din Malnaş, unde auzisem că e un preot cu har. Nu l-am cunoscut până în acel moment. Am ajuns în faţa lui spăşită, cu gânduri bune şi plină de speranţă. Preotul, când m-a văzut, mi-a spus: „Asta înseamnă moarte!”. Cuvintele m-au lovit ca un pumn în capul pieptului. Nu ştiam ce să fac, nici să plâng, nici să vorbesc, aşa că am rămas stană în faţa lui. La un moment dat mi-a venit în minte Biblia şi pildele lui Iisus Hristos, am simţit în sufletul meu o revoltă, i-am spus preotului că aş fi preferat să îmi dea speranţă şi am refuzat să accept cuvintele „Asta înseamnă moarte!”. Am plecat deznădăjduită şi m-am închis în mine. Iar însoţitorii mei erau blocaţi şi se simţeau prost, pentru că nu ştiau ce să mai zică.

O altă întâmplare nefericită mi s-a întâmplat la un alt drum, când am plecat la Breaza, unde am auzit că nişte americani ar fi făcut un sanatoriu pentru „bolnavii incurabili”, care aveau parte de un tratament special, cu alimentaţie sănătoasă şi rugăciune. Am ajuns acolo, am luat legătura cu directorul sanatoriului, i-am arătat documentele medicale, inclusiv cele două biopsii (una cu cancer cu metastază în ligamentul larg, cu afectarea celorlalte organe, şi cealalată cu metastază peritoneală, ca rezultat al celor două operaţii din urmă cu 1-2 luni). Directorul s-a uitat la mine, şi-a aruncat ochii pe documentele medicale şi mi-a spus că nu mă poate primi decât peste 3 luni, când va avea locuri. Am solicitat să mă primească totuşi şi să beneficiez de tratamente alternative, deoarece însoţitorii mei erau dispuşi să îmi închirieze o cameră într-o casă dn imediata vecinătate a sanatoriului. Directorul mi-a spus sec că îi pare rău, dar nu poate să-mi aprobe acest lucru: „Îmi pare rău, dar până peste 3 luni sigur nu veţi mai ajunge să veniţi la noi”. Adică mi-a sugerat că nu voi mai trăi până atunci. Vă daţi seama că m-am uitat în ochii lui fix, am zâmbit şi am simţit că pe mine mă va ajuta Dumnezeu şi am realizat că am o linişte interioară. Am început să mă călesc cu astfel de veşti şi m-am gândit că trebuie să mă rog la Dumnezeu. De altfel, şi medicii mi-au spus că pe ei „problema” îi depăşeşte şi că le pare rău, dar numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. Aşa că am realizat că omul numai când nu are de ales Îl strigă pe Dumnezeu şi se agaţă de El. Nu există altă cale: ori crezi, ori te îndoieşti. Dacă te îndoieşti cât de puţin, atunci pierzi totul, inclusiv viaţa. Eu l-am ales pe Dumnezeu şi am mers pe mâna Lui, iar rezultatele n‑au întârziat.

Cântecul din fluierul piciorului

Eram în toiul tratamentelor cu chemoterapie. Îmi era rău, vărsam şi eram slăbită. Îmi căzuse părul, eram cheală ca în palmă. Mi-am pus peruca pe cap şi am acceptat să merg să fac câteva şedinţe la o doamnă bioenergeticiană, pe care-o cunoşteam din copilărie. Am auzit de ea după mulţi ani şi nici nu am ştiut că a ajuns bioenergetician. Dacă mă întrebaţi acum cine mi-a zis de ea, nici nu-mi amintesc. I-am povestit situaţia mea. M-a consultat atent şi am auzit, în sfârşit, cuvintele pe care doream cu atâta ardoare să le aud: „Vei trăi cel puţin până la vârsta de 60 de ani!”. Nu-mi venea să cred şi, sincer, în sinea mea mi-am zis că bate câmpii. Am întrebat-o de unde ştie şi mi-a spus că aude… cântecul din fluierul picioarelor! Am rămas cu gura căscată, pentru că n-am ştiut că-n fluierul piciorului poate exista un cântec, gând ce i l-am mărturisit. Atunci ea mi-a spus că de aceea se numeşte fluierul piciorului, pentru că fluieră. Deci cine are urechi, să audă, şi cine are ochi, să vadă! Şi uite-aşa am început să merg la bioenergetician. Culmea e că medicii nu erau de acord cu această terapie alternativă, pentru că, ziceau ei, îţi activează şi celulele canceroase, nu numai pe cele vii. Eu m-am gândit că dacă chemoterapia făcută avea rolul de a bloca o celulă canceroasă să migreze şi să se fixeze pe un organ şi să recidiveze, şi îţi mai omora şi celulele vii, totuşi trebuie să îmi reactivez celulele vii, că doar eu sunt vie, nu sunt moartă. Una peste alta, mi‑a făcut bine acest tratament, dar şi mai bine mi-a făcut faptul că această terapeută, pe care o cheamă Ileana, ca pe mine, mi-a spus că voi trăi şi că voi mai avea multe fapte bune de făcut în viaţă.

Programul de rugăciune

Dumnezeu mi-a dat şansa ca să fiu înconjurată de oameni buni. Pe lângă fiica mea, câţiva prieteni mi-au susţinut moralul, unii mai credincioşi, alţii mai puţin credincioşi. Cert e că şi unii şi alţii erau hotărâţi să se roage pentru mine, şi aşa s-a constituit un grup de rugăciune. La început grupul era format din 7-8 persoane, după care s-a extins. Ne întâlneam la aceeaşi oră şi ne rugam, pe rând, cu voce tare. Unii ziceau rugăciuni, o parte citeau acatiste, iar alţii vorbeau cu Dumnezeu, Iisus Hristos şi Maica Domnului, cu cuvinte din liturghie. Timp de 8 ani ne-am rugat la aceeaşi oră, chiar dacă nu ne-am mai întâlnit în grup. Cuvintele sunt insuficiente pentru a vă explica miracolele produse în viaţa noastră de zi cu zi. Am început să întâlnim oameni buni, cu care puteam împărtăşi gândurile noastre şi relaţia pe care am început să o avem cu Dumnezeu. Am început să intrăm în posesia unor cărţi, pe care nu le-am fi găsit chiar dacă le-am fi căutat mult şi bine. Am întâlnit preoţi îmbunătăţiţi, care ne-au ajutat să ne apropiem de biserică şi ne-au învăţat cum să avem răbdare, cum să deosebim binele de rău şi cum să credem că Dumnezeu este bun şi că nu ne dă nici o boală sau încercare ca să ne pedepsească, ci să învăţăm din aceasta şi să ne schimbăm. Mai mult, atunci când ne preocupa o problemă şi căutam răspuns, acesta venea de la sine, prin cele mai banale metode. Chiar şi atunci când dădeam drumul la televizor, ne-am trezit că se vorbea despre problema care ne frământa şi ne venea răspunsul!

Cititul Bibliei

Deşi până la vârsta de 30 de ani am citit Biblia de 7 ori, cu creionul în mână, nu am înţeles mare lucru. Dacă până atunci mi-am însuşit doar cunoştinţe despre Biblie, referitoare la cine a scris-o, în ce limbă a apărut prima dată, cine a tradus-o şi altele asemenea, acum am început am găsesc răspunsuri la toate întrebările, inclusiv ce-i bine să mănânc şi ce nu. Când mi s-a recomandat să citesc din nou Biblia, deşi ştiam că este formată din Vechiul Testament şi Noul Testament, nu ştiam ce trebuie să citesc. Am început atunci să citesc şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, cuvânt cu cuvânt, fără să sar o literă, şi cu mare atenţie. Când am terminat de citit, viaţa mea a fost alta, înţelegera mea a fost alta şi credinţa mea a fost alta. Recomand tuturor să facă acest lucru, deoarece pe lângă cunoştinţele de istorie şi geografie pe care le veţi dobândi, veţi înţelege şi marele miracol al Credinţei în Dumnezeu, în Fiul Său cel Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat legea, dătătorul de viaţă.

Gândirea pozitivă

După ce am terminat de citit Biblia şi am înţeles rostul încercărilor, am început să mă rog la Maica Domnului. Pentru a face acest lucru, m-am străduit să o cunosc şi să aflu cât mai multe despre ea. M-a impresionat când am auzit că, fie numai dacă rosteşti numele ei, cel rău fuge şi nu se mai apropie de tine. De asemenea, am învăţat că e bine să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cât mai des, nu numai de Paşti şi Crăciun. Am început să fac şi eu acest lucru, să înţeleg Sfânta Taină a Spovedaniei şi să îmi uşurez sufletul. Ca să nu uit anumite păcate, mi-am făcut o listă pe care am lăsat‑o deschisă şi am completat‑o de câte ori am realizat că am greşit, cu gândul sau cu fapta. Toate acestea m-au ajutat enorm în „relaţia” pe care am început să o am cu cancerul şi lupta împotriva lui. De altfel, am învăţat că nu cancerul te ucide, ci frica de boală.

Am avut şansa să-l cunosc pe preşedintele Asociaţiei Bolnavilor de Cancer, care a ajuns preşedinte după ce chiar de cancer i-a murit prietena, care a înfiinţat această asociaţie după ce a fost diagnosticată cu cumplita boală. La această organizaţie non-guvernamentală veneau pacienţi cu boli incurabile (aiurea!) şi, împreună cu un terapeut, făceam şedinţe de gândire pozitivă, folosind metoda Silva. Am început să particip şi eu la aceste şedinţe şi, timp de 2 ani, am mers zilnic, alături de fiica mea şi o colegă de la serviciu, care, deşi erau sănătoase, m-au însoţit. Acest fapt ne-a unit foarte mult, iar gândirea pozitivă a produs efecte imediat. Ne-am folosit imaginaţia, iar terapeutul ne spunea cuvinte pozitive: sunt din ce în ce mai sănătoasă; mă simt din ce în ce mai bine; fiecare moleculă, fiecare celulă, fiecare organ şi întreg trupul funcţionează ritmic şi sănătos; Dumnezeu mă iubeşte; fiecare gând pozitiv al meu face lumea mai bună etc. Chiar dacă ajungeam la aceste şedinţe apăsată de gânduri negre, de fiecare dată plecam veselă, cu speranţă şi încredere în Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei şi am simţit pe propria piele că gândurile negative ne distrug, iar a le dezvolta în mintea noastră ne bagă pe un drum înfundat. Cu fie­care zi ce trecea începeam să mă simt mai bine şi după doar câteva luni mi-am reluat activitatea.

Toate acestea au contribuit eficient la lupta mea cu cancerul. Acesta a fost doar un început, dar gândiţi-vă că de atunci au trecut 11 ani, în care credinţa în Dumnezeu mi s-a aprofundat şi tot ce mi s-a întâmplat nu m-a făcut să mă tem. Chiar dacă apare norul cel negru, încrederea în Dumnezeu ne dă speranţă, iar rugăciunea e singura psihoterapie care te scoate din întuneric şi te conduce sigur spre lumină.