Inima de mama: intre datorie, drept si libertate

“Mama” este un cuvant minunat. A fost printre primele noastre cuvinte si tresarim de bucurie cand, la randul lor, copiii nostri il rostesc pentru prima oara. In semn de iubire si recunostinta, de mici copii ne-am obisnuit sa-i oferim mamei noastre, de 8 martie, un cantec, o poezie, o floare, un cadou… si cat ne bucuram cand vine vremea sa primim noi insine aceste lucruri de la copiii nostri! De aceea este dureros cand, pe acest fundal al bucuriei iubirii, auzi glasul unor femei care, in fata misterului vietii rasarind in sanul lor, cer “libertatea” de a-l ucide. Cer libertatea de a distruge ce este in lume mai frumos, si invoca aceasta libertate ca un drept al lor. Dreptul de a-si controla propriul trup, dreptul la autonomie si alegere in integritatea personala si alte formulari de acest fel.

Cu alte cuvinte, aceste mame se pretind agresate (?!?) in trupul si persoana lor de propriul copil nenascut si cer dreptul de a se “apara” de el. Bine, dar in ce fel le agreseaza aceasta fiinta neputincioasa si nestiutoare? Prin insasi faptul ca exista in ele. Si aici intervine consternarea: fiinta “agresoare” nu se afla acolo din proprie vointa! Deci nu “agreseaza”, si prin urmare nu este culpabila. Mai mult, in cele mai multe cazuri copilul nedorit apare chiar ca si consecinta a unei alte alegeri libere a mamei, alegere iresponsabila, pentru ca nu stie sa-si asume consecintele. Nu este asadar revoltator ca, pentru iresponsabilitatea mamei, sa plateasca copilul, si inca cu pedeapsa capitala? Iar mama sa numeasca asta un drept al ei? Ce fel de dreptate este sa ceara altcuiva sa plateasca cu viata pentru o greseala de-a ei?!

Da, exista si cazuri mai dificile, cand copilul este rezultatul unei agresiuni sexuale, agresiune in care mama este evident o victima la fel ca si copilul, care nu a aparut ca rezultat al iubirii. Totusi, si in asemenea situatii, nu se poate cere copilului sa plateasca cu viata pretul unei agresiuni pentru care el nu are absolut nicio vina. Copilul, ca fiinta umana, are si el drepturi, printre care dreptul la viata este primul.

In acest punct se cuvine sa introducem o distinctie juridica intre doua feluri de drepturi: 1) dreptul de creanta (claim right), care presupune responsabilitati, datorii sau obligatii ale altor parti catre detinatorul dreptului in discutie si, in contrast cu acesta, 2) dreptul de libertate (liberty right), care nu presupune obligatii ale altor parti, ci doar libertate sau permisiune pentru detinatorul dreptului. Daca aplicam aceasta distinctie la discutia noastra de mai sus observam ca dreptul la viata al copilului nenascut este un drept de creanta, deoarece presupune datoria celorlalti fata de el de a nu ucide in mod intentionat o persoana nevinovata. Sarcina respectarii dreptului de creanta revine asadar celorlalti. Pe de alta parte, dreptul la avort invocat de nefericitele mame este sugerat ca fiind un drept de libertate, pentru ca ele pretind ca sunt libere sa avorteze. Si aici intervine problema. Un drept de libertate spune ca partea A are libertatea, in raport cu partea B, sa faca un anumit act “x” daca si numai daca partea B nu are niciun drept de creanta ca partea A sa nu faca acel act “x”. Cu alte cuvinte, mama are dreptul de libertate sa avorteze copilul daca si numai daca copilul nu are niciun drept de creanta ca mama sa nu-l avorteze. Copilul are insa acest drept, prin urmare mama nu are dreptul de libertate de a-l avorta.

Rezumand discutia noastra si adresand miezul problemei, putem spune ca, din punct de vedere juridic, o mama nu are dreptul de a avorta pentru ca mai inainte de toate are datoria de a nu ucide o fiinta umana nevinovata. Un drept de libertate al unei parti este invalidat intotdeauna de un drept de creanta al unei alte parti care neaga libertatea partii in discutie. Dar si asa, chiar daca juridic am convinge o mama ca nu are dreptul sa-si ucida copilul nenascut, realitatea ramane trista. O mama adevarata, chemata sa dea viata si sa se jertfeasca din iubire pentru copilul ei, nici macar nu s-ar gandi vreodata la un astfel de drept. Ca sa nu mai spunem ca datoria minimalista de a nu ucide intentionat propriul copil ar fi cu totul umbrita de o datorie mult mai nobila si mai mare, si anume aceea de a iubi cu toata fiinta copilul purtat in pantece si de a i se darui cu o adevarata inima de mama. Pentru astfel de femei sarbatorim ziua de 8 martie, pentru celelalte se cuvine sa ne punem cenusa pe cap si sa spunem in taina o rugaciune. Da-le, Doamne, o inima de mama!

Tonny-Leonard Farauanu

www.alianta-familiilor.ro