Cudalbi – Faţa nevăzută a călugăriei

Popa: o familie oarecare de moldoveni din împrejurimile Tecuciului. La părinţi sunt 3 fraţi – un băiat şi două surori. Acestea decid pe rând să îmbrace haina monahală. Peste decenii, şi mama lor (devenită între timp văduvă) le urmează pe cărarea strâmtă a ascezei şi rugăciunii necontenite. Maica Semfora se va numi şi va fi călugărită la mânăstirea unde fata ei cea mică fusese deja numită stareţă. Fix la 10 ani de la primirea schimei îngereşti, în 2002, călugăriţa Semfora se mută la Domnul. Cele două fete ale ei continuă anevoiosul drum al călugăriei, dar şi al ridicării unei mânăstiri. Şi ca lucrurile să nu fie sub zodia coincidenţei, ci sub cea a providenţei, să mai spunem că această familie se trage din Corod, locul de baştină al arhimandritului Epifanie Bulancea, duhovnicul mânăstirii Măgura Ocnei, despre care am scris recent; acesta s-a călugărit la sfatul părintelui Ioan Iovan, ucenicul marelui Arsenie Boca. Ei bine, tot un mare Arsenie – Papacioc, de această dată – a călugărit-o pe maica Mariami la mânăstirea Techirghiol, sub privirile calde ale stareţei Semfora Gafton. Semfora? Unde am mai auzit acest nume? La începutul relatării noastre, acesta fiind numele de călugărie al mamei după trup a stareţei Mariami. Cum s-a ajuns la acest nume? Evident, din dragoste pentru maica stareţă de la Techirghiol, unde Mariami şi Cecilia – sora sa – au călugărit o vreme. Vedeţi, toate se leagă…

O împletire de nume şi de destine
Maica stareţă Mariami Popa de la mânăstirea Cudalbi (sau Gologanu, cum o numesc cei mai bătrâni) emană multă energie şi entuziasm, deşi a avut o viaţă extrem de grea. Sora ei cea mare a plecat de la 19 ani la mânăstire, la Panciu. Acolo, copilă fiind, a urmat-o şi ea, numai că mânăstirea a fost desfiinţată de comunişti. Maica Ceci­lia, sora ei, a fost arestată la puţină vreme pentru „port ilegal de uniformă”. Interogatorii, anchete, vizite la vorbitor, toate acestea i-au marcat ulterior adolescenţa. A lucrat la o fabrică de conserve, apoi a ajuns la catedrala din Huşi, unde a cântat la strană timp de 10 ani, liturghie de liturghie, fără întrerupere! Tot aici a fost şi pe post de apicultor, îngrijind de stupii proprii, dar şi de cei ai episcopiei. După 1989, când a simţit că poate să-şi urmeze nestingherită vocaţia călugăriei, s-a dus întins la mânăstirea Techirghiol, unde la vârsta de 48 de ani a fost călugărită de părintele Arsenie Papacioc. Când, peste puţin timp, ea şi sora ei au fost chemate de PS Casian Crăciun la reînfiinţata mânăstire Cudalbi din eparhia Dunării de Jos, la Techirghiol a fost tristeţe mare. „Maica stareţă Semfora nici nu a ridicat ochii să ne privească”, îşi amin­teş­te cu emo­ţie mai­ca Ma­riami. „Acum i-a trecut mâhnirea, căci ucenica ei, maica Macrina – care a cântat cu noi pe vremuri la Huşi, în catedrală – o iubeşte foarte mult, ascultându-o în toate”, ne spune preacuvioasa maică stareţă Mariami. Şi mai era un motiv pentru care cele două maici au părăsit Techir­ghiolul: stupii, care nu puteau rezista în micro-climatul salin al ghiolului de pe malul mării. Aceştia au ajuns, cu tot cu maici, la Cudalbi, prefigurând într-un fel hărnicia stupului care va fi fiind noua mânăstire.

Mânăstirea care a provocat un divorţ
În aceste locuri, la 60 de km. de Galaţi şi la 25 km. de Tecuci, pe spinările domoale ale unor dealuri nelocuite, s-a ridicat din propria cenuşă mâ­nă­stirea. Com­bus­tia acestui efort? Truda şi sacrificul unei minuscule cete de maici, care au înfruntat pustietatea, arşiţa şi gerurile nemiloase, condiţiile extrem de precare şi lipsa mijloacelor, pentru a-i face sălaş Domnului. Singurul sprijin a fost episcopul Casian, şi asta în timp ce la mânăstirea apropiată – Vladimireşti –, datorită faimei sale, curgeau ajutoare din toate părţile. Dar biata mânăstire Cudalbi nu avea de cine să roage, la cine să strige după ajutor. Doar la Maica Domnului, al cărei şi hram îl poartă pe 8 septembire, de Naşterea Preacuratei. Aşa se face că dintr-un fost IAS comunist, care a mânjit locul cu toate necurăţiile imaginabile, a răsărit aşeză­mântul monahal şi grădinile de vis ale acestuia. „Şi astăzi mai scot din pământ piuliţe, şuruburi şi fiare. Şi astăzi pământul miroase a motorină de tractor”, rosteşte cu amără­ciune în glas stareţa. Aşa am înţeles şi noi că blestemul asupra lui Adam, acela de a trudi din greu la munca pământului, a fost dus până la formele lui cele mai chinuitoare de către…comunişti. Aceştia au lucrat literalmente ca nişte diavoli, murdărind glia şi batjocorind sufletele oamenilor, cu a lor „producţie la hectar”, de care s-a ales praful şi pulberea…
Dar şi ctitoria iniţială are o poveste tulburătoare. Pe aceste locuri se întindea moşia boieroaicei Eugenia Pană Gologanu, care a hotărât ridicarea unei mânăstiri, pe cheltuială proprie. Era în anul 1925, an în care în familia acestei femei credincioase au apărut certurile. Soţul său, medic, dorea cu orice preţ construirea unui spital. Neputându-se înţelege asupra scopului final, cei doi se despart. Boieroiaca rămâne la conacul său (pe care maicile actuale l-au răscumpărat de curând), iar în apropiere ridică mânăstirea Gologanu. La venirea comuniştilor, Eugenia Pană este intens căutată pentru a fi arestată. Ea se ascunde un timp printre maicile din mânăstire, dar apoi se predă, probabil pentru a nu atrage represiuni asupra obştii. În poarta mânăstirii apare duba Securităţii, femeia este luată cu cătuşe, i se pun ochelari negri la ochi, şi din acel moment nimeni nu mai văzut-o în viaţă. Tot ce se ştie despre ea este că a fost purtată în cele mai grele închisori politice ale regimului. A sfârşit în temniţă, iar osemintele i-au fost aruncate într-o groapă comună din Panciu. Oricum, maica stareţă Mariami este decisă să ia urma rămăşiţelor pământeşti ale acestei extraordinare femei şi să i le îngroape lângă cele ale familiei, în incinta mânăstirii. Poate că cineva (avocat, ziarist, detectiv chiar) se va oferi să dea o mână de ajutor la investigaţia care se anunţă a fi extrem de minuţioasă…

Gologanu se înalţă cu „banul văduvei”
„Imaginaţi-vă că am ajuns aici «doar pentru o lună»”, ca să-l citez pe Prea Sfinţitul Casian. Am poposit cu două autoturisme pline de lucruri şi cu stupina. În rest, ni­mic”, ne asigură maica stareţă. În prezent, lupta continuă. Altfel, însă. În primul rând, cu precaritatea financiară. Este şi normal, câtă vreme „am ajuns să dăm 10 kg. de grâu pentru 1 litru de motorină, pentru a putea face lucrările agricole”, ne-a mărturisit maica stareţă. „Am răscumpărat de la un alt IAS şi conacul boieroaicei, dar de îndată a fost prădat, furându-i-se geamurile, duşumelele, tot ce se putea lua. Bani să îl restaurăm, nici pomeneală. Oricum, biserica nouă este în construcţie, iar acest lucru înghite aproape fiecare leu pe care îl agonisim. De unde? Din pensiile şi salariile maicilor, şi din bănuţul văduvei”, ne-a încredinţat stareţa Mariami. Maicile au înfiinţat şi un atelier de covoare, în care se lucrează manual adevărate opere de artă populară tradiţională.
Sunt încă multe de făcut la Cudalbi, dar în toată această poveste este remarcabil efortul maicilor de a nu deznădjdui. De a lupta cu tenacitatea lor călugărească pentru a lumina un loc, a-i da viaţă şi sens duhov­nicesc, a înfrunta lipsurile în numele unui ideal. Iar când acesta se numeşte Hristos, orice lucru de pe lângă, păleşte.

Lumea Credintei, anul III, nr. 12 (29) Decembrie 2005