Despre riscul de a merge la biserică

Aflat într-o devenire, sufletul omului pendulează întruna între bine şi rău, între credinţă şi necredinţă, între sens şi non-sens, între lumină şi întuneric. El nu-şi găseşte odihna decât în Dumnezeu, pe care Îl caută ştiind sau neştiind, cu ochii deschişi sau închişi, ca o cârtiţă, însă adulemcându-I însetat urmele în lume. De aici neliniştea celor care încă nu cred şi războiul lor permanent cu ei înşişi şi cu cei care îşi afirmă credinţa. Ar vrea, în adâncul lor, să creadă, pentru că altfel viaţa nu are sens iar moartea este înspăimântătoare. Ar vrea, pentru că suntem pecetluiţi cu toţii în adâncul nostru cu chipul lui Hristos, iar această pecete îşi caută Chipul şi nu va avea odihnă până nu-L va afla. Însă pentru a vedea este nevoie de lumină. Domnul, Lumina lumii, a dăruit lumina Sa celor ce au ales să-L urmeze, apostolilor şi tuturor celor ce au crezut în El; fiecăruia după cât a putut să primească. Orice credincios este un purtător al acestei lumini, de care au atât de multă nevoie cei neluminaţi încă. Dar de ce, când vine vorba de credinţă, se abate o avalanşă de comentarii pline dacă nu de ură, cel puţin de dispreţ la adresa „celor dinăuntru”?

Cu siguranţă, un prim motiv este faptul că diavolul, tatăl urii şi al minciunii, este liber. El e sursa acestei uri. Iar furia atacurilor ar putea fi înţeleasă ca semn al fricii de a fi scos afară din nişte suflete, de a fi exorcizat; pentru că ne este cunoscut, din lumea animală, că cele două reacţii pe care le provoacă frica sunt atacul şi fuga. Oricum, aceste atacuri arată faptul că subiectele religioase nu sunt indiferente, ci îi preocupă într-un grad înalt şi pe cei care resping Biserica.

Însă trebuie să privim şi în tabăra noastră. Nu sunt convins că noi, cei „duşi la biserică”, le oferim întotdeauna celorlalţi lumina de care au atâta nevoie. E greu până intri în biserică; o sumedenie de ispite te împiedică să ajungi înăuntru. Odată intrat, însă, prima ispită e să crezi că eşti la adăpost. Numai că dracul îşi va schimba doar strategia, nu te va lăsa în pace. Dacă până acum ai fost atacat din stânga, acum te va ataca din dreapta. Dacă până acum nu te lăsa să intri în biserică, acum te va ispiti să fii mulţumit de tine însuţi pentru că ai intrat. Vei învăţa să te supui tuturor ritualurilor, să te închini, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti, să-ţi pomeneşti morţii… şi vei fi foarte mulţumit de tine însuţi. Pe cei „din afară” îi vei putea socoti păcătoşi, sau îi vei numi, cu prefăcută părere de rău, „sărmani necredincioşi”. Intrat în biserică, vei auzi o mulţime de predici, toate învăţându-te cum să fii mai bun. Şi vei dori să fii bun, însă vei dori în acelaşi timp şi să-ţi fie bine, nu vei vrea să renunţi la ceva, la confortul tău. Vei auzi la fiecare predică vorbindu-se de iubire; vei căuta să îţi arăţi şi tu iubirea. Te vei purta „ca şi când” ai iubi; vei mima. Iar dacă în sintea ta vei simţi că ceva nu e în regulă, poate vei face nişte gesturi amabile faţă de ceilalţi, ca să fii răsplătit cu un zâmbet, cu o privire bună, să vezi, adică, în ochii lor, că poţi fi liniştit în ce te priveşte. Nu vei fi departe, în felul acesta, de a deveni un ipocrit. Te vei crede mereu „înăuntru”, şi vei fi tot timpul „afară”.

Însă pe cei care chiar se situează în afară nu-i putem păcăli uşor. Vor simţi imediat nesinceritatea şi ne vor da peste nas. Tocmai de aceea, tratamentul lor, foarte dur uneori, e adevărat, ne este şi de folos. Nu ne lasă să ne minţim. De la a dori să iubeşti la a iubi drumul este lung şi trece neapărat prin jertfa de sine. Altfel va devia uşor spre „a părea că iubeşti”.

Cristian Radu