LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

INTERVIU CU PR.DAN POPOVICI DESPRE AVVA GHELASIE GHEORGHE –SI MEMORIILE UNUI ISIHAST

Share

Pr. Dan Popovici

Spune Avva Ghelasie Gheorghe – Chip al Iubirii Dumnezeiesti: “Menirea Omului este ca prin Chipul Divin de Om Suflat de Dumnezeu, să “atragă natura” în chipul Divin, prin “înomenirea naturii”.” (din volumul “Memoriile unui isihast IV”- Ieromonah Ghelasie, pg.270).  Cum poate omul atrage natura în Chipul Divin?

Nu îngerul, ci omul a fost creat de Dumnezeu ca o punte între lumea materială și cea duhovnicească, ca preot al Creației care să aducă drept prescură-jertfă la altarul divin tocmai materialnicul din care este și el parte, iar Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-l sfințească. Și asta dintru început. După eșecul Protopărinților, observă Părintele Ghelasie, „Abel are Intuiţia Altarului Noii Liturghii a Creaţiei Căzute. Abel Fiul lui Adam se face Primul Preot al Creaţiei neputând suferi să fie întunecat Chipul de Dumnezeu în Creaţie. Chipul Preotului este Prezenţa Chipului Lui Dumnezeu în Creaţie. Fără Chipul de Preot, Chipul de Dumne­zeu este dat la o parte din Creaţie, rămânând doar Chipul propriu-singular de Creaţie”[1]. Abel este, evident, un antitip al lui Hristos: „FIUL coboară IUBIREA DUMNEZEIASCĂ în Creaţie, făcându-Se astfel MARELE PREOT al Creaţiei”[2], acesta devenind prototipul oricărui creștin.

Îngerii sunt numiți ființe netrupești, însă definiția nu este tocmai corectă: și ei au trupuri, însă unele subtile, nu atât de grosiere ca ale oamenilor, astfel că nu au nevoie de hrană sau odihnă. De aceea, omul e mult mai apropiat de natură, de materie, astfel că el a fost socotit de Dumnezeu mai potrivit pentru această lucrare de a atrage, de a asuma natura în Chipul Divin. Dar pentru că omul a eșuat în această intreprindere prin Cădere, Dumnezeu îi acordă a doua șansă tocmai prin Înomenirea Fiului, „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16).

În cartea sa Despre îngeri Andrei Pleșu scrie: „Problema intervalului mi-a apărut ca inevitabi­lă când m-am apucat, cu mulţi ani în urmă, să scriu un text de etică. Etica nu are relevanţă decât ca sce­nografie a intervalului. Cineva care nu se află în con­diţia itineranței, care nu se situează în dinamica unui parcurs existenţial, nu are nevoie de etică. Dacă eşti sfânt, problema eticului nu se pune. Nu atât pentru că drumul tău s-a încheiat (sfinţii adevăraţi ştiu foar­te bine că orice cale spirituală e, prin definiţie, un început de cale), ci pentru că sfântul nu mai are de negociat opţiuni şi norme. Sfântul a intrat în lumi­nă, e absorbit în metabolismul ei, a trecut de partea cealaltă… De partea cealaltă, dar în sens invers, a trecut şi demonul, pentru care, de asemenea, pro­blema eticului nu se pune. Problema eticului se pune pentru noi, care nu suntem nici într-o parte, nici în alta, care ne aflăm în interval, un soi de mişmaşuri, de corcituri, când halucinaţi de retorica purităţii şi a absolutului, când prăbuşiţi în cea mai neagră mi­zerie trupească, sufletească şi mentală. De aceea sun­tem o bună materie pentru etică, pentru că suntem echivoci, pentru că avem posibilitatea alegerii în fie­care moment. Nu suntem nici buni ca Dumnezeu, nici răi ca diavolul. Şi atunci trebuie o anumită or­dine, pentru ca un asemenea conglomerat ambiguu să funcţioneze convenabil. Ordinea aceasta e eticul. Eticul încearcă să regleze mişcarea noastră între bine şi rău, comportamentul nostru în interval”[3]. Prin urmare în orice creștin care își asumă condiția de creștin se dă această luptă de a înduhovnici materia pe care o poartă în el, de a atrage harul într-o intensitate tot mai mare pe o cale ascensională, într-o itineranță verticală, în acest mod natura fiind atrasă în Chipul divin  pe măsura aducerii acestuia la asemănare.

Lucrurile s-au complicat după Căderea Protopărinților, în siajul căreia a apărut contrarietatea între material și spiritual. Astfel că doar cunoscând arta viețuirii hristice, duhovnicești, asceții au făcut densitatea, grosimea trupului translucidă, reducând substanțial, până la anulare, contrarietatea, ba mai mult transcenzând-o.

Această lucrare de atragere a naturii în Chipul divin se împlinește maximal în Maica Domnului, femeile fiind mai apropiate de natură, de pământesc prin însăși construcția lor, prin miracolul purtării în pântece,  al nașterii și al alăptării.

Proverbul „Omul sfințește locul” e o altă ilustrare, în prelungirea sfințirii sale, a modului în care urmașii lui Adam atrag natura în Chipul Divin. Această lucrare își atinge climax-ul în eshatologicele „cer nou și pământ nou” din Apocalipsă (21, 1).

“Nimeni nu poate Primi pe Duhul până nu dezvoltă în Sine “Chipul de Filiaţie. Taina “Slujirii – Ascultării” este “calea” obişnuită.”” (din volumul “Memoriile unui isihast IV”- Ieromonah Ghelasie, pg.276).  Ce este acest Chip de Filiaţie şi cum putem trece de această memorie a căderii, neascultarea, înapoi în ascultare?

Taina omului nu poate fi înțeleasă decât în această perspectivă a filiației: omul poartă ca om, prin datul divin, pecetea chipului de fiu. La întrebarea „Omul este Fiu sau Minte ?”, avva Ghelasie răspunde, în tradiția isihastă carpatină: „Fiul are Minte şi Simţire şi ICOANA de FIU este Omul. Om şi FIU este totuna. Omul este Fiul şi Fiul este Omul. DUMNEZEU a SUFLAT în Om tocmai Chipul de FIU şi acesta l-a făcut Om. Fiul este Omul Întreg şi Omul Întreg este Chip de FIU”[4]. Astfel, „Omul este Făptura cea mai de TAINĂ a Lui DUMNEZEU, de aceea FIUL Său S-a ÎNTRUPAT în Chip de Om, că Omul a fost Creat ca TAINA Chipului FIULUI. Pentru mine, Omul ca Asemănare a FIULUI Lui DUMNEZEU, este totul, iar că are Minte şi Inimă, este alcătuirea omului”[5]. Mai concis, „Om în sens mistic Creştin înseamnă CHIP de FIU şi acest CHIP de FIU este Înrudirea cu DIVINITATEA. CHIPUL de FIU este CHIP şi ASEMĂNARE DUMNEZEIASCĂ cu Chip de Creaţie”[6].

Prin urmare, din perspectiva ghelasiană acest Chip de FIU este definitoriu pentru om și tot ceea ce se realizează din punct de vedere ascetic, mistic, teologic are această afirmație drept axiomă sau fundament[7].

Acest „Chip de FIU” este însă doar o potențialitate care prin ostenelile creștinești poate deveni realitate, actualizare. Atunci cel în cauză „poate Primi pe Duhul”. Isihastul de la Frăsinei explică: „Pocăinţa mistică Creştină trebuie să fie ÎNCHINARE în primul rând. În această ÎNCHINARE se Câştigă iarăşi CHIPUL de FIU şi prin Câştigarea CHIPULUI de FIU putem să Îmbrăcăm HAINA de Nuntă a FIULUI, HAINA EUHARISTICULUI şi aşa să avem acces în Planul cel DUMNEZEIESC”[8]. Prin urmare, această ÎNCHINARE este calea firească de la neascultare înapoi în ascultare.

“Cuvintele Logos se “Îmbracă” în Corpuri de Lumină, Cuvântul fiind Lumina Necreată. Lumina Necreată Logos nu poate avea decât Corp tot de Lumină,  dar Creată. Lumina Necreată se “Întrupează” în Lumina Creată. Lumina Necreată este Adânc – Întuneric şi Lumina Creată este zi, că este “naştere de Creaţie”.” (Memorii, pg.17). Cum comentaţi fragmentul acesta?

Ce sunt Cuvintele Logos? Evanghelia după Ioan se deschide cu celebrul pasaj: „La început era Cuvântul (Logosul, Rațiunea) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.  Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1, 1-3).

Înainte ca Dumnezeu să aducă lumea din neființă la ființă, în „mintea” Sa a avut planul, structura a tot ceea ce urma să ființeze, așa cum are pictorul în minte toate obiectele din tabloul pe care-l va picta sau inginerul toate piesele componente ale unei mașini sau ale unui aparat pe care îl va construi în cel mai mic detaliu. Toate aceste „entități”, „tipare”, „clase de obiecte” atemporale din „mintea” Proiectantului se numesc fie logoi, fie loghii, fie Cuvinte Logos. Așa cum Cuvântul, Logosul Însuși S-a întrupat, s-a înomenit la un moment dat, tot astfel și  aceste Cuvinte Logos s-au instanțiat, s-au „plasticizat” (Dumitru Stăniloae). Părintele Ghelasie scrie:

Un anume Cuvânt al Tău (un Cuvânt Logos – n.n.)

Se ÎNTRUPEAZĂ Creând Fiinţa mea,

Şi acest Cuvânt este scânteia ce mă Creează

Icoană de Dumnezeu întrupată în Icoană de Creaţie.

Un anume Cuvânt-Icoană al Tău m-a Creat,

Fiinţa mea este Chip-Icoană al acestui Cuvânt al Tău

Şi în Această ICOANĂ ne ÎNTÂLNIM şi ne regăsim reciproc. [9]

UN ANUME CUVÂNT al Tău

CHIP de FIU al Lui DUMNEZEU,

Din „COASTA-FIREA” Sa

Creează şi un Anume Chip al Sufletului meu,

Chip de Fiinţă Creată[10].

Legat de acest subiect, iată și un gând al Părintelui Stăniloae: „creaţia nu e o simplă încorporare a raţiunilor (logoilor – n.n.) preexistente, ci apariţia unor raţiuni plasticizate, conforme raţiunilor preexistente în Dumnezeu. Raţiunile lucrurilor sunt pe de o parte create, pe de alta, copii ale raţiunilor divine, avându-le pe acestea ca temelie continuu susţinătoare, cu neputinţă de despărţit de ele, deşi se pot dezvolta altfel decât conform cu raţiunile divine”[11].

Ieromonahul Damascene Christensen s-a aplecat și el asupra subiectului: „Fiecare lucru creat își are propriul logos: esența sau principiul său lăuntric. Logosul fiecărui lucru este o „idee” a lui Dumnezeu, conform căreia acesta a venit în existență într-un anume timp și loc, și într-o anumită formă, și în acord cu care se va dezvolta. Aceasta este punctul de contact cu Dumnezeu și în același timp țelul înspre care tinde”[12].

Aceste rațiuni în acord cu care se vor dezvolta cele venite în existență se numeau în antichitate în mod sugestiv rațiuni seminale, tocmai pentru că o plantă se dezvoltă în conformitate cu sămânța din care provine[13]. Sfântul Vasile cel Mare, evidențiind erorile unor filosofi din epocă, notează părerea acestora cum că „lumea va pieri într-adevăr prin foc, dar va renaşte prin raţiunile seminale, care au rămas în cele arse. Pornind de la acest principiu, filosofii vor­besc de nenumărate pieiri ale lumii şi de nenumărate renaşteri. Filo­sofii aceştia se depărtează, însă, de adevăr şi nu fac altceva decît să taie drumuri greşite, care-i duc la învăţături false”[14]. Însă au dreptate afirmând că „raţiunile seminale au rămas în cele arse”, deoarece acestea sunt rațiuni necreate, atemporale.

După acest scurt excurs în lumea logoilor, afirmația Părintelui Ghelasie: „Cuvintele Logos se “Îmbracă” în Corpuri de Lumină” poate fi citită astfel: Cuvintele Logos se întrupează, se instanțiază, își află corespondente, replici în spațio-temporalitate. Teoria „intelligent design” poate fi mai ușor concepută și înțeleasă în cadrul mai larg al acestei teorii a logoilor.

„Lumina Necreată este Adânc – Întuneric şi Lumina Creată este zi, că este “naştere de Creaţie”.” Lumina Necreată, Adâncul – Întunericul este Nemanifestatul, Potențialitatea deoarece conține in nuce în sine logoii tuturor făpturilor, precum întunericul din fertilul pântece matern sau din adâncul chtonian, într-o perfectă coerență simbolică. „Lumina Creată este zi, că este “naştere de Creaţie”.” – lumina creată e o instanțiere a luminii necreate, e modalitatea concretă de transpunere a acesteia în „lume”. În universul simbolic ziua înseamnă manifestare, acțiune, tocmai la polul opus al non-manifestatului nocturn. În acest sens vine și cuvântul Domnului: „Umblaţi cât aveţi Lumina” (In. 12, 35), dar și: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5, 14), cu referire la activitatea apostolilor.

“Depăşiţi “prostia spirituală”. Prostia este “mândria fără conţinut “umflarea în sine în interior gol”. Ca să fii “Plin” înseamnă să te Umpli de Celălalt.” (Memorii, pg.18). Cum putem depăşi “prostia spirituală” şi să ne umplem de “Celălalt”?

S-a întâmplat în San Francisco: un bărbat care și-a propus să jefuiască Bank of America a intrat într-o sucursală și a scris pe o foaie de depozit: „Acesta este un jaf armat. Pune toți banii în această pungă”. In timp ce aștepta la coadă pentru a da biletul discret funcționarului, s-a gândit că cineva l-ar fi putut vedea în timp ce scria biletul și ar fi putut anunta poliția. Drept urmare, a ieșit din bancă și a intrat în sucursala băncii Wells Fargo de peste drum. După ce a ajuns la ghișeu, i-a dat nota funcționarului, care i-a răspuns că nu poate da curs cererii deoarece mesajul este scris pe un bilet al Bank of America, prin urmare trebuie să scrie mesajul pe un bilet Wells Fargo ori să se întoarcă la Bank of America. Dezarmat, omul a zis doar “OK” și a plecat. A fost arestat câteva minute mai tarziu, în timp ce stătea la coadă în sucursala Bank of America. Ca să-ți dai seama că ești prost îți trebuie un pic de minte. Prin urmare: cum putem depăşi “prostia spirituală”? Doar dacă avem un pic de “minte spirituală“, dacă prindem cuvântul lui Hristos: „fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5) sau cel al Sfântului Pavel: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10). Cheia vieții duhovnicești e smerenia, kenoza (echivalentul rusesc este poustinia – golirea de sine astfel încât să ajungi precum un loc pustiu, un deșert, căci Dumnezeu în deșertul Sinai a vorbit poporului și i-a dăruit Tablele Legii), golirea de sine (sine care luat doar în sine e una cu “prostia spirituală”), făcând astfel loc pentru Celălalt. Nebunia pentru Hristos realizează una dintre cele mai strașnice  goliri de sine tocmai în perspectiva umplerii cu Celălalt.

Un ascet a bătut la poarta Împărăției Cerurilor. O voce dinăuntru a întrebat:

–  Cine e acolo?

– Sunt eu, cutare ascet din pustie.

Poarta nu s-a deschis. Ascetul s-a întors la locul de nevoință și a revenit peste șapte ani.

–  Cine e acolo? s-a auzit din nou vocea.

– Tu ești, Doamne.

Poarta s-a deschis.

“Nu este altă “cale” decât Resacralizarea Vieţii.” (Memorii, pg.21). Cum (re)găsim Resacralizarea şi Sacrul?

Resacralizarea Vieţii înseamnă reconectarea la Sursă. Acest lucru se face prin metanoia, prin situarea corectă în Realitate, prin dobândirea adevăratei viziuni, conform cuvântului Domnului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În operele lui avva Ghelasie resacralizarea e o temă recurentă. În viziunea sa „După căderea din Rai MAMA devine profana Femeie şi Adam-Omul devine profanul Bărbat. Creştinismul Resacralizează CHIPURILE. TAINA MAMEI este NAŞTEREA FIULUI. ORIGINEA Chipului Fiinţial al MAMEI este FIUL DUMNEZEIESC ce Se coboară-întrupează în Creaţie. Această TAINĂ LITURGICĂ a ÎNTRUPĂRII FIULUI este ADEĂRATA SACRALITATE a MAMEI”[15]. El explică: „Creaţia căzută se goleşte de Sacrul Dumnezeiesc şi aşa doreşte Resacralizarea, dar este deplorabil că se face o Resacralizare nu prin Sacrul Însuşi, ci printr‑o auto‑Sa­cralizare, doar ca Memorie de Sacru, nu ca Împărtăşire de Sacru propriu‑zis. Noi, Creaţia, suntem în Esenţă Sacru nu prin noi înşine, ci prin Sacrul Creatorului. Căderea din Rai ne desparte de Sacrul Creatorului şi aşa noi, goliţi de Sacru am vrea să ne auto‑Sacralizăm, dar nu prin Sacrul Însuşi, ci prin ridicarea la Sacru a Fiinţei de Creaţie. Aici se încurcă mulţi! Resacralizarea adevărată nu se face prin ridicarea la rang de Sacru a fondului de Creaţie, ci prin întoarcerea la Sacrul în Sine, din care noi ne‑am Năs­cut‑Creat. Noi am căzut tocmai pentru că ne‑am golit de Sacrul Creator şi Resacralizarea înseamnă Reîntoarcerea la Sa­crul Creator”[16]. Tot el avertizează: „Viaţa dacă nu este Resacralizată, se pierde până la oribila caricaturizare şi anti‑Sacru. Păcatul este anti‑Sacru, este „ritual diavolesc””[17]. Mai mult, „Mulţi încă nu înţeleg că păcatul nu se poate în­vinge decât prin „resacralizarea‑sfinţirea” Vieţii, nefiind de ajuns doar Cuvântul Sfânt al Scripturii. Biserica nu este doar o Casă de „propăvăduirea” Cuvântului Dum­ne­ze­iesc, ci este şi Altar unde Sfântul Duh este „Putere Pre­o­ţească” care să­vârşeşte Liturghia marelui Preot Hristos, Sa­cerdotul Cosmic”[18]. Părintele Ghelasie evidențiază „marele efect „Sacro‑terapeutic” al Mis­ticii Isihaste, ca „Resacralizarea” Energiilor noastre prin „Hristificarea Harică” a energiilor de Creaţie”[19]. De aceea, „Trebuie înţeles că Terapia Bolilor este în primul rând Resacralizarea Vieţii, Redescoperirea Limba­jului Sacru al Vieţii, fără de care Viaţa Refuză să Răspun­dă. Boala nu este un Chimism energetic al Vieţii ci mai întâi este o Desacralizare de Limbaj Tainic de Viaţă care dă peste cap apoi Chimismul energetic”[20]. De aceea îndeamnă: „Resacralizaţi-vă Viaţa şi vă veţi Regăsi pe Voi Înşivă. Vă veţi Regăsi şi Sănătatea”[21].

Avva de la Frăsinei are în vedere multiple nivele ale resacralizării.

Unul ar fi cel al limbajului: „Noi cei de astăzi trebuie să „redescoperim” Limbajul „Filocalic”, prin „Resacralizarea” Limbajului „laic”. Relatările noastre despre Isihasm sunt în această „formă de Resacralizarea limbajului”, fapt ce multora le pare „netradiţional”. Noi vrem „Limbajul Sf. Părinţi”, dar ca să „ajungem” la el trebuie să trecem prin „Sacralizarea” limbajului nostru „laic”.”[22].

Altul ar fi resacralizarea erosului: „Că­sătoria este tocmai resacralizarea Erosului ca Fami­lie‑Copii”[23]. Trebuie avut în vedere și faptul că „Duhovnicia nu este o “suprimare a sexului” şi nici o mutilare sau excludere, ci o “Resacralizare a NASTERII-Originea dincolo de sex“, care apoi se deschide şi în sex. … Sexul “golit de Naştere” devine “patimă si desfrâu”, ca “inversul Naşterii“, ce duce la consum, distrugere şi moarte”[24]. Reluând această temă, avva de la Frăsinei scrie: „De aici Mistica după Căderea din Rai, ca Resacralizarea Dragostei în Dragostea Transcendentală de Inimă şi de Suflet care să Copleşească Simţirea Organelor Sex. Taina Căsătoriei în Creştinism este o Resacralizare în acest sens, de a se avea în vedere mai întâi Dragostea Transcendentală de Suflet şi Inimă ca Familie şi abia apoi Simţirea Organică, care să fie Dominată de Dragostea de Suflet şi Inimă. Iar nu invers, Organicul să copleşească Inima şi Sufletul. De aici în sens pur Mistic, Sexul după Căderea din Rai este Desacralizarea Iubirii de Suflet şi Negativizarea Dragos­tei de Inimă”[25].

O tema de mare interes pentru avva Ghelasie este Resacralizarea Minţii: „Mintea „trebuie adusă” la „conştiinţa Sacră”, să nu mai „fure” (energia- n.n.)… Aşa, primul „pas” în Isihasmul Minţii este „Resacralizarea Minţii” prin RUGĂCIUNEA din locul Cuvântării – Gâtului. Aici „spălăm” Mintea, o purificăm, o deparazităm de gânduri diavoleşti, o „naştem” din nou din APĂ – CUVÂNT şi din DUH SACRU (In. 3, 5). Mintea „păcătoasă” nu poate „Participa” la Dumnezeiasca LITURGHIE a lui Hristos. Mintea, ca să poată „face RUGĂCIUNEA Isihastă”, trebuie să se „Resacralizeze”. În Cap – Creier, Mintea nu se poate Resacraliza, fiind permanent împiedicată de „circuitele nervoase ale Organelor Corp”. Mintea poate apoi „aduce” SACRUL în CREIER şi de aici în Organele Corpului, dar după ce s-a Sfinţit ea în „Baia CUVÂNTULUI SACRU” din locul Gâtului”[26].

În sfârșit, „Resacralizarea-Restabilirea „chipului nostru de Creaţie” este posibilă astfel doar prin „Revenirea-Restabilirea Altarului-Preoţiei Hristice” în Biserica-Fiinţa-Sufletului nostru, în care să se „Reînceapă Săvârşirea Liturghiei Hristice”, prin care Chipul de Dumnezeu să se „Reîmpărtăşească chipului tău propriu de Creaţie”. ”[27].

Cum ne putem resacraliza limbajul? “Isihasmul este Mistica Restructurării Limbajului, ca Limbaj de dinaintea “turnului lui Babel”. Cuvântul este Sacru, este Sfânt.” (Memorii, pg.30-31)

Scriitorul american C. J. Hopkins observa, într-un interviu, că „Oricine vorbește mai mult de o limbă își dă seama că structura limbii determină felul în care gândești, cum percepi și ceea ce ești în stare să exprimi”. Prin urmare devine evident câtă dreptate avea Jordan Peterson care a fost etichetat drept nebun și complet rupt de realitate, fiindcă a afirmat că, istoricește vorbind, limbajul impus, obligatoriu (în ce privește adresarea către transgenderi în particular – n.n.), are o anumită conotație comunistă care duce inevitabil la totalitarism[28]. „De la Georges Orwell – 1984 la Ray Bradbury – Fahrenheit 451, am aflat cum dictaturile pot împiedica gândirea prin reducerea și denaturarea numărului și semnificației cuvintelor.
Nu există gândire fără reflexiune și asta nu se poate face fără cuvinte”[29]. Invers, interzicerea în Vestul desacralizat a unor cuvinte-simbol cu o mare încărcătură, precum mamă, tată, bunic, bunică, are consecințe atât în plan individual, cât și colectiv.

Creativitatea și modul în care gândești își sunt influențate de limbajul, de calitatea și cantitatea cuvintelor avute la dispoziție.

„Dispariția progresivă a timpurilor (conjunctiv, condițional-optativ, infinitiv, gerunziu …) dă naștere unui gândiri doar în prezent, limitată la momentul actual, o gândire incapabilă de proiecții în timp.
Generalizarea familiarității, dispariția literelor majuscule și a punctuației sunt toate lovituri fatale pentru subtilitatea expresiei. Un exemplu, cvasi dispariția cuvântului „domnișoară” nu înseamnă doar renunțarea la un cuvânt, ci și inducerea ideii că între o fetiță și o femeie nu există nici o diferență.

Mai puține cuvinte și mai puține verbe conjugate duc la o incapacitate de exprimare a emoțiilor și mai puține oportunități de a gândi, deci de a construi o minte analitică. De exemplu, limba latină creează sinapse în creier. De-aia a fost scoasă din școli.
Latina permite descoperirea valorilor umane atemporale, descoperirea originii cuvintelor, permițând dobândirea unui vocabular mult mai bogat, dar permite, de asemenea, accesul la nuanțele și sensul cuvintelor, ceea ce este esențial pentru a înțelege și a se face înțeles.

Un vocabular bogat creează o gândire complexă și îți dă accesul la filozofie. …

Studiile au arătat că o parte a violenței, provine din incapacitatea de a exprima emoțiile în cuvinte.
Folosim înjurături sau utilizam pumnii, forța fizică, când nu știm, nu putem să ne exprimăm frustrarea, dezamăgirea, durerea, revolta, în cuvinte.
Fără cuvinte care să construiască un raționament, gândul este imposibil. Cu cât limba este mai săracă, cu atât există mai puține gânduri”[30].

Însă meditațiile lui avva Ghelasie privitor la limbaj se situează pe un alt palier: „Filosofii consi­deră Gân­di­rea ca „originea” Limbajului. Mistica „desco­peră” că Gân­direa este „produsul” Limbajului în Sine şi de aceea Gân­direa este în Sine „Chip de Limbaj”, adică „dis­cur­si­vi­tate””[31]. Prin prisma aceasta toate cele afirmate mai sus capătă o claritate de alt nivel. Isihastul de la Frăsinei merge la rădăcina problemei: „După Căderea din Rai, noi am uitat Limbajul pur Fi­in­ţial‑Sufletesc, am rămas cu Limbajul de Minte legat de Corpul Pă­mân­tesc, pe care îl credem că este adevărata noastră Vorbire… Taina Isihastă este trecerea Dincolo de Limbajul de Gân­dire, este închinarea Minţii în Inimă, în Vorbirea de Suflet, este descoperirea Cuvântului Fiinţial Cel ce produce  Gân­direa”[32]. De aceea când în rugăciune sesizăm imixtiunea discursivității, a gândirii, ne devine evident că e doar o rugăciune făcută de la suprafața minții, nu din Adâncul de Suflet. Merită remarcat avantajul oamenilor simpli la rugăciune, care, spre deosebire de învățații centrați pe intelect, pe discursivitate, pot mult mai ușor să se adâncească în rugăciunea de Adânc de Suflet dacă au dragoste de rugăciune.  Spre deosebire de aceștia, intelectualii reușeșc foarte greu mutarea centrului de greutate din minte în duh, din „mintea de jos” (discursivă) în mintea de sus (non-discursivă = nous-ul), din temporalitate în veșnicie. E un adevăr că majoritatea sfinților au fost oameni simpli. După o perioadă de antrenament, ii își adunau relativ ușor mintea în cuvintele rugăciunii fără ca aceasta să derapeze în discursivitate. De aceea avva Sisoe putea afirma: „Nu este mare lucru să ai mereu cugetul împre­ună cu Dumnezeu”[33]. La polul opus, noi cei neputincioși, împrăștiați de astăzi, parafrazând o rugăciune liturgică a Cuviosului Sofronie Saharov  cerem: „Scoate mintea din discursivitatea ei și o înalță spre vederea căilor Tale neumblate!”

Părintele Ghelasie a propus o resacralizare a limbajului folosind majuscule, sublinieri, îngroșări. E suficient să deschizi o singură scriere a sa. El însuși mărturisește deschis acest scop: „În relatările mele despre isihasm  … încerc o transpunere într‑un „limbaj de Resacralizare a Limbajului” Se pare că este „nota mea specifică”, originalitatea scrierii mele, le­gitimă fiecăruia. Cea mai mare „nenorocire a spiritualită­ţii de astăzi este „destructurarea” limbajului până la orgia unui „antilimbaj”… Restructurarea Limbajului va fi „vii­torul Spiritualităţii Viitorului”. Cuvântul‑Fiul Lui Dum­nezeu este „Chipul în Sine” al Limbajului. De aceea „Re­descoperirea Limbajului Hristic” va fi „Salvarea Viito­rului”. Creştinii de astăzi, paradoxal, trebuie să „Redes­co­pere pe Hristos”… Duhul Limbajului Hristic va „Re­aduce Reînvierea” mult râvnită. Mulţi sunt surprinşi de „majus­culele” limbajului meu… Într‑adevăr, fac un „ex­ces”… dar este din motiv mistic, ca o încercare de „Resacralizare a Limbajului”. Cuvântul în Sine este Chip Logos‑Hristic, de aceea orice Cuvânt trebuie să fie „Sa­cru”.”[34].

Nu știu cât a fost influențat sau inspirat în această direcție de duhovnicul său, Părintele Arsenie Praja Pustnicul, dar acesta din urmă „Dacă vorbea atât de frumos şi cuviincios cu oamenii, … atunci când vorbea despre lucruri sfinte, vorbea cu cel mai mare respect. Niciodată nu l-am auzit pe Părintele să spună cruce, biserică etc; spunea sfânta cruce, sfânta biserică, sfânta icoană, sfânta anafura, sfintele moaşte, sfinţii Apostoli, sau sfântul cutare ş.a.m.d. Când cineva aducea ca argumente citate din Noul Testament, susţi­nând că „aşa zice Pavel, Ioan, sau Iacob”, Părintele îl corecta cu blândeţe şi spunea că numai dacă am fi fraţi după mamă, am putea să le zicem Ioan, sau Pavel, şi poate nici atunci, pentru că trebuie mai întâi să ţinem cont de gradul de sfinţenie, şi numai după aceea să ne gândim la gradul de rudenie. In ceea ce îi priveşte pe sectanţi, … nu permitea ca sectantul să i se adreseze cu apelativul de frate. Spunea Părintele că „pentru a fi fraţi trebuie să mărturisim aceeaşi credinţă în Tatăl şi să avem aceeaşi Mamă – Sfânta Biserică”. A doua condiţie era ca atunci când se vorbea despre Maica Domnului, să fie numită ca atare şi nu simplu Maria, cum obişnuiesc sectanţii. În al treilea rând, atunci când se aduceau în discuţie citate din Biblie, să se vorbească cu apelativul de Sfântul cutare. Părintele considera că de ar fi acceptat limbajul sectanţilor, însemna că ar fi fost în asociere cu ei în a o batjocori şi huli pe Maica Domnului şi pe Sfinţi”[35].

Cum ne putem întoarce la Originile Vieţii? “Dumnezeu Tatăl este Iubirea absolută, Sf.Duh este Dragostea absolută şi Fiul este Dăruirea Cuvântul absolut. Iată Originile Vieţii.” (Memorii, pg.32)

În celebra sa lucrare Mitul eternei reîntoarceri, Mircea Eliade nota: „Studiind aceste societăţi tradiţionale, o trăsătură ne-a uimit în mod deosebit: revolta împotriva timpului concret, istoric, nostalgia unei reîntoarceri periodice la un timp mitic al originilor, la Marele Timp”[36]. Desigur, aceste societăţi tradiţionale pe care le studiază eminentul istoric al religiilor sunt societăți prehristice, însă ele prin „nostalgia unei reîntoarceri periodice la un timp mitic al originilor” sunt cea mai bună dovadă a faptului că omul expulzat din Eden păstrează memoria aceluia, nostalgia lui. În fond toată învățătura lui Hristos este despre cum ne putem întoarce la Originile Vieţii. El le declară ucenicilor: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (In. 16, 28). Prin urmare e singurul în măsură să ne ajute în întoarcerea la Originile Vieţii, în întoarcerea fiului risipitor în casa tatălui. Înainte de Întrupare, prin profeți, Dumnezeu a propus poporului ales căi de întoarcere, dar fără suscces. O spune chiar El prin gura lui Isaia: „Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Is. 6, 10). Mai apoi Cel care va fi împlinirea profeților și a profețiilor nu-i va menaja nici El. Chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,  și a clarificat: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 2-3). Mai apoi, în istoria Bisericii, întoarcerea a devenit posibilă pentru mulți prin bineplăcuții lui Dumnezeu, sfinții care vor constitui modele exemplare, cu ei verificându-se cuvintele spuse de îngerul Domnului preotului Zaharia despre Sfântul Ioan Botezătorul: „pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Lc. 1, 16).

Părintele Ghelasie sintetizează istoria omului astfel: „Creaţia se desparte de Dumnezeu prin căderea din Rai şi prin păcat, prin „alegerea morţii” în locul Vieţii, şi acum sătulă de moarte şi de suferinţele ei „caută reîntoarcerea la Viaţa în Sine”.”[37]. Astfel, „Isihasmul este „Reîntoarce­rea” la Chi­pul Vieţii prin „Uşa Hristică şi Suflul dătător de Viaţă al Sfântului Duh””[38]. Aici avem ajutor dat de la botez pe îngerul păzitor despre care, într-un stih din Acatistul sfântului înger păzitor, Părintele Ghelasie scrie: „Sfinte îngere, Credeai însă şi în întoarcerea mea”[39]. Pe plan trupesc, „prin “Medicina Mâncării” se poate face o “reîntoarcere” la Sănătatea primară de Rai”[40].

În logica celor afirmate mai sus „Teologia este re­întoarcerea filosofiei în Mistică”[41], iar „ Teologia Mis­tică este re­întoarcerea la Mistica‑Mistică”[42]. Cât despre Mistica Isihastă, aceasta este „întoarce­rea Gândirii în Ori­g­inea sa, Limbajul pur Fiinţial”[43]. Cobo­rârea Minţii din Cap în Inimă este această „Revenire” fi­rească a „Ener­gi­i­lor” în Originea lor, Fiinţa în Sine”[44].

În somn se produce fenomenul întoarcerii energiilor  în suflet. „În fiecare din noi este acest „fenomen”, de „reabsorbirea şi reîntoarcerea Energiilor” în Sufletul care le produce”[45]. Avva Ghelasie ne lămurește in extenso: „Noi în mod normal avem Somnul, care este Mi­niatura Reîntoarcerii Energiilor Corp în Duhul Sufle­tu­lui, ca Rememorare‑Reînnoire de Energii. De aceea fără Somn Murim. Dar Somnul după Căderea din Rai este in­con­ştient, nemaiavând Vederea de Suflet. În Somn Ve­de­rea de Minte‑Corp se Absoarbe în Mişcările de Duh‑Su­flet, care fiind Oarbe devenim Inconştienţi, dar nu Mu­rim. Aici să înţelegem fenomenul. În Rai era de asemenea Somn‑Odihnă, dar nu Inconştient, căci Sufletul văzân­du‑se pe Sine Vedea Permanent chiar dacă Mintea Cor­pu­lui se Absorbea în Duhul Sufletului şi nu mai era. În Somn în primul rând Mintea‑Conştiinţa noastră de Corp se Reîntoarce în Mişcările Adânci ale Duhului de Suflet, unde se Absoarbe şi îşi Rememorează Mişcările de Suflet ca să aibă în continuare Informaţiile de Mişcare fără de ca­re Energiile corpului nu sunt posibile. Zilnic Mintea Cor­pului trebuie să Citească din Nou din Cartea Su­fle­tului, altfel Mintea Corpului Uită multe Mişcări normale, ce se fac dezordine‑Boală‑Distrugere”[46] .

“Boala şi suferinţa sunt “geamătul Iubirii negate”. Moartea este Nemurirea în “negaţie”. Nu există “moarte”, ci doar “aparenţa de moarte”. Sufletul Creat nu moare, fiind Chip de Chip de Veşnicie Dumnezeiască.” (Memorii, pg.56). Cum comentaţi fragmentul acesta?

Boala şi suferinţa sunt efectele secundare ale căderii din relația de iubire cu Dumnezeu. Oricând se rupe o relație de iubire autentică, cei în cauză vor „geme”. Darămite când vor rupe relația de iubire cu Dumnezeu a cărui esență e iubirea (I In. 4, 8)?  Moartea e consecința ultimă a acestui „eșec mistic”. Ea e numai o „aparenţă de moarte” căci sufletul nemuritor doar trece dintr-o stare în alta, precum cineva care dă jos un cojoc. Există suficiente mărturii ale unor persoane care atunci când se aflau pe masa de operație sufletul s-a desprins de trup și urmărea de unde de sus tot ceea ce echipa medicală intreprindea asupra „fratelui trup”. La un moment dat sufletul este obligat să revină în trup și persoana respectivă își împărtășește experiența extracorporală.

“Iluminarea minţii” în Creştinism este “Harul – Limbile de Foc” ce “Transformă” Mintea în Sacralitatea Cuvintelor Hristice. “Iluminarea” nu vine din “activitatea – meditaţia Minţii”, ci din Harul ce vine cu “Limbile – Cuvintele Hristice”, ce Prefac “Gândurile Minţii” în “Participare – Mărturisire” la Cuvintele Hristice “dincolo de Minte”. (Memorii, 64-65). Cum dobândim Harul – Limbile de Foc?

 

Odată, într-un interviu, Părintele Efrem Filoteitul s-a adresat interlocutorului: „Uită-te la această poza a Părintelui Iosif Isihastul. Am avut un părinte duhovnicesc minunat. Era foc, foc, un om de excepție. Se gândea doar la lucrurile cerești; așa a trăit. Două lucruri ne spunea mereu: răbdare și rugăciune”. Iată deci o rețetă cu care un om devine un om de foc.

Faptul că avva Iosif din Panefisi face parte și el din panteonul oamenilor de foc o dovedește cu vârf și îndesat o întâmplare din viața sa. Avva Lot a venit la el întrebându-l: „Avva, pe cât pot, îmi fac mica mea pravilă şi puţinul meu post, şi rugăciunea, şi cugetarea la cele sfinte, şi isihia, şi, tot după puterile mele, îmi curăţ gândurile. Ce trebuie să mai fac în plus?”. Bătrânul s-a ridicat, a întins mâinile spre cer şi degetele sale au devenit zece făclii aprinse. Şi-i zice, dacă mai era nevoie: „Dacă vrei, devino flacără cu totul”[47]. Tot lui Lot i-a spus în același sens: „Nu poţi fi monah dacă nu devii ca un foc arzând cu totul”[48]. În  chinovia Sfântului Teodosie Chinoviarhul viețuia un avvă pe nume Nonu despre care un alt călugăr bătrân din aceeaşi chinovie relata: „Intr-o zi, înainte de a toca, am ieşit din chilia mea ca să mă duc la biserică. Şi am văzut pe bătrân stând înaintea bisericii, rugându-se cu mâinile înălţate spre cer. Mâinile lui luminau ca două făclii de foc. Cuprins de frică, am plecat”[49].

Însă a deveni un om de foc nu e un lucru tocmai ușor. Amma Sincletica arăta că „Pentru cei ce se apropie de Dumnezeu, la început este multă luptă şi suferinţă; după aceea însă, urmează o bucurie de nespus. Aşa cum cei ce vor să aţâţe focul mai întâi se afumă, lăcrimează şi abia apoi dobândesc ce vor – căci, după cum citim în Epistola către evrei, «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evr. 12, 29) – tot aşa şi noi trebuie să aţâţăm focul dumnezeiesc cu lacrimi şi osteneli”[50].

Avva Orsisios compară sufletul cu o lampă care „bine umplută luminează, dar dacă uităm să-i punem ulei se stinge încetul cu încetul şi întunericul pune stăpânire pe ea. Încet, încet Duhul Sfânt se retrage, până când, în cele din urmă, sufletul rămâne fără căldura Sa”[51]. Avva Pimen aseamănă sufletul cu un cazan: „Când cazanul e pus pe foc, nici musca, nici târâtoarele nu se pot atinge de el; când se răceşte, atunci se pun deasupra lui. Aşa şi călugărul: cât timp se ţine de lucrările duhovniceşti duşmanul nu se poate atinge de el”[52].

Avva Paladie a fost întrebat:

– Fii bun, părinte, şi spune-ne ce pricină şi ce gânduri te-au făcut să te călugăreşti?

Bătrânul era din Tesalonic şi a povestit următoarele:

– In ţara mea, ca la trei stadii depărtare de zidurile oraşului, era un monah care stătea zăvorât în chilia lui. Acest bărbat foarte virtuos, milostiv şi înfrânat, era de fel din Mesopotamia, şi se numea David. A stat închis în chilia lui şaizeci de ani. Din pricina barbarilor, zidurile oraşului erau păzite de către ostaşi. Într-o noapte, ostaşii, care păzeau zidul din partea în care se afla chilia călugărului, au văzut că prin toate ferestrele chiliei călugărului ieşea foc. Soldaţii au crezut că barbarii au dat foc chiliei. Când s-a făcut ziuă, soldaţii au ieşit şi s-au dus la chilia bătrânului. Au găsit însă pe bătrân nevătămat şi chilia întreagă, şi s-au minunat. Noaptea următoare au văzut acelaşi foc în chilie. Lucrul acesta s-a întâmplat nopţi de-a rândul. Şi s-a aflat asta în tot oraşul şi ţinutul acela, încât mulţi oameni privegheau noaptea pe zid ca să vadă focul. Aşa s-a întâmplat până la moartea bătrânului. Văzând deci, această minune nu odată, nici de două ori, ci de mai multe ori, mi-am zis în sine-mi: „Dacă Dumnezeu dăruieşte robilor săi în lumea aceasta o astfel de slavă, cât de mare va fi slava lor în veacul ce va să vină, când faţa lor va străluci ca soarele? Aceasta a fost, fiilor, pricina care a făcut să mă călugăresc”[53].

În sfârșit, episcopul Atanasie de Limasol a relatat o experiență extraordinară a unui athonit pe care îl cunoaște personal: „Într-o zi după vecernie bătrânul s-a dus în chilie pentru a-și continua rugăciunea. În timp ce făcea aceasta s-a minunat la gândul că toți cei în jur de două mii de călugări din peninsula athonită  se rugau chiar în acel moment. S-a întrebat cu ce s-ar asemăna Sfântul Munte în acea intensă rugăciune? Chiar în acel moment s-a văzut catapultat de Sfântul Duh sus în aer. Era ca și cum privea în jos dintr-un aeroplan. Din acel loc înalt a văzut peninsula azvârlind flăcări precum un vulcan activ, ca și cum întregul munte era cuprins de foc. Unele flăcări mergeau drept la cer. Altele păreau slabe, precum flacăra unei mici lumânări, în timp ce altele abia pâlpâiau. Totuși, exista una precum un râu de foc mergând drept în sus. Atunci a auzit o voce din cer spunând: «Ceea ce ai văzut este Sfântul Munte și acestea sunt rugăciunile călugărilor care merg sus la Dumnezeu». Atunci bătrânul a întrebat: «A cui rugăciune este acest râu de foc?» Dumnezeu i-a răspuns că este rugăciunea starețului unei mânăstiri al cărui nume nu poate fi descoperit cât timp este în viață”[54].

“Filozofii spun că dacă ne “Cunoaştem pe noi înşine, Cunoaştem pe Însuşi Dumnezeu”. Revelaţia Creştină ne spune că “întâi trebuie să cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, prin care ne Recunoaştem apoi propriul nostru Chip Creat şi apoi, datorită Chipului Fiului, vom Recunoaşte şi Chipul Tatălui, Chipul în Sine Dumnezeiesc. Fără Chipul Fiului noi, Creaţia, ne uităm propriul Chip de Creaţie, şi aşa uităm şi de Chipul lui Dumnezeu.” (Memorii, pg.98). Cum ne putem cunoaşte pe noi, prin Fiul Lui Dumnezeu?

Hristos le clarifică apostolilor: „Pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27).      De asemenea: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine doar când punem în lucrare învățătura adusă de Fiul lui Dumnezeu. Atunci ne vedem slăbiciunile, neputințele, limitele, dar și potențialul nebănuit, și  simultan conștientizăm că fără Fiul lui Dumnezeu, fără înomenirea Lui, prăpastia dintre creat și necreat rămâne de netrecut. Atunci deslușim și destinația, pricepem că „L-ai zidit pe om nu spre pieire, ci spre paza poruncilor Tale și spre moștenirea vieții celei nestricăcioase”[55].

 

Interviu realizat de psiholog, Anca Revnic, impreuna cu Pr.Dan Popovici, de la manastirea Sf.Vasile, din Somesul Cald.

 

IN MEMORIAM AVVA GHELASIE – Pr. Dan Popovici – (I)

https://www.youtube.com/watch?v=hZXEr8e78kE

 

[1] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui isihast. Iscusința trăirii isihaste, Editura Platytera, București, 2006, p. 164.

[2] Idem, Taina Filiaţiei, Editura Platytera, București, 2011, p. 149.

[3] Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, pp. 21-22.

[4] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Avva si Ucenicul, în Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Chipul omului, Editura Platytera, București, 2013, p. 331.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 45.

[7] Tot el precizează: „Chipul de Mamă este Mistica‑Biserica de Creaţie, Chipul de Fiu este Teologia şi Preoţia, iar Chipul de bărbat este Slujirea‑Cântarea‑Metafi­zica” (Idem, Isihasm, dialog în absolut, Editura Platytera, București, 2007, p. 65).

[8] IdemChipul omului, p. 67.

[9] Idem, Isihasm, darul menirii de taină, Editura Platytera, București, 2007, p. 22.

[10] Ibidem, p. 106.

[11] Notă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p. 30.

[12] Hieromonk Damascene Christensen, Christ the eternal Tao, Valaam Books, 2012, p, 473.

[13] În plan animal și uman le numim rațiuni embrionare.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia,  Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 107.

[15] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Taina filiației,  p. 156.

[16] Idem, Isihasm, dialog în absolut, p. 84.

[17] Ibidem, p. 99.

[18] Ibidem, pp. 253-254.

[19] Ibidem, p. 286.

[20] Idem, Medicina isihastă, Editura Platytera, București, 2007, p. 7.

[21] Ibidem, p. 9.

[22] Idem, Din tainele harice ale isihasmului (broșură), s.l., s.a., p. 2.

[23] Idem, Isihasm, dialog în absolut, p. 63.

[24] Idem, Micul Pateric al Sf. Mănăstiri Frăsânei, s.l., 2000, p. 33.

[25] Idem, Medicina isihastă, p. 230.

[26] Idem, A treia predică a isihasmului (broșură), s.l., s.a., pp. 1-2.

[27] Idem, Isihasm – trăirea mistică a Liturghiei, Editura Platytera, București, s.a., p. 24.

[28] https://reactionarii.home.blog/2021/09/14/neaga-respinge-defaimeaza-domina/

[29] Comentariu al internautului cu nickname-ul Vali la articolul Apărați-vă libertățile civile: https://saccsiv.wordpress.com/2021/08/19/apara-ti-libertatile-civile/, consultat la 17 11 2021.

[30] Ibidem.

[31] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, dialog în absolut, p. 196.

[32] Ibidem, p. 213.

[33] Pateric, Sisoe 13.  Am folosit pentru numerotarea apoftegmelor Patericul, Editura Polirom, Iași, 2003.

[34] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, dialog în absolut, p. 6. Pentru aprofundarea subiectului, a se vedea întreg capitolul.

[35] Arhim. Nicodim Dimulescu, Părintele Arsenie Praja Pustnicul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2004, pp. 41-42.

[36] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 7.

[37] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, dialog în absolut, p. 250.

[38] Ibidem, p. 251.

[39] Idem, Isihasm, darul menirii de taină, p. 120.

[40] Idem, Dietoterapia medicinii isihaste, Editura Platytera, București, 2017, p. 11.

[41] Idem, Isihasm, dialog în absolut, p. 119.

[42] Ibidem.

[43] A se vedea răspunsul la întrebarea anterioară.

[44] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, dialog în absolut, p. 212.

[45] Ibidem, p. 278.

[46] Idem, Medicina isihastă, p. 93.

[47] Pateric, Iosif din Panefisi 7.

[48] Ibidem, Iosif din Panefisi 6.

[49] Ioan Moshu, Limonariul sau Livada duhovnicească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 123.

[50] Pateric, Sincletica 1.

[51] Ibidem, Orsisios 1.

[52] Ibidem, Pimen 111.

[53] Ioan Moshu, op. cit., pp. 88-89.

[54] Kyriakos C. Markides, Gifts of the desert. The forgotten path of Christian spirituality, Doubleday, New York, London, 2005, pp. 222-223.

[55] Molitfelnic, Rugăciunea a șaptea de la Taina Sfântului Maslu.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *