LOADING

Type to search

O judecată uşoară

Ortodoxie si traire

O judecată uşoară

Share
 
-Eu nu mai merg prin cinematografe, nu mai am cultura ultimelor filme premiate la Cannes, deşi le-aş putea găsi uşor în cochetul cinematograf Elvira Popescu, îi spun prietenului invitat la cină. Cu cine să las însă, seara, copilul?!
 
-Foarte rău, îmi răspunde el apăsat. Cum poţi îngădui unui copil să-ţi distrugă viaţa şi să-ţi laşi intelectul în părăginire?!
Mă loveşte atât de mult această judecată nedreaptă, încât îmi simt sufletul sângerând, până noaptea târziu. Rămân tăcută restul cinei, la ce bun să-i explic unui burlac?! Copilul este însăşi viaţa mea, aş renunţa pentru făptura asta minunată nu doar la toate filmele recent-premiate (din care dragostea lipseşte, promovându-se doar extremele: sexul agresiv, homosexualitatea), dar şi la spectacolele de operă, după care de-adevăratelea tânjesc. Am totuşi patefonul, cărţile, ele îmi ţin loc de toate. Acesta este modul meu de viaţă şi nu mă simt deloc distrusă, mai ales că are loc destul în el şi rugăciunea şi plimbarea şi contemplaţia naturală, nu preparată din imagini accelerate, care agresează subconştientul.
 
Acestea sunt imaginile care bruiază rugăciunea, reapărând aiurea (fiindcă mintea nu le-a asimilat) şi rătăcindu-ne din starea comunicării cu transcendentul.
Mă doare totuşi concepţia aproapelui meu, că pentru un produs de cultură merită să renunţi la un copil. Sigur, el a renunţat chiar să îşi întemeieze o familie, fumând ţigară de la ţigară, în vila sa ultracentrală, spectaculos dotată cu ultimele descoperiri în tehnica interiorului. Dar nu numai „băieţii” gândesc aşa. Câte femei, după ce-şi fac testul de sarcină, pun în balanţă filmele pe care le vor pierde, ieşirile vesele la şpriţ, serialele TV de care nu vor mai avea timp… Şi amână.
S-a mai creat, în lumea mea, un nou tip de senzualitate care cultivă plăcerea de a cumpăra, de a căsca gura prin supermarketul, mare cât un oraş, lumea hălăduind pe culoarele fără sfârşit din molluri, atrasă de arhitectura „peisagistă” a reclamei. Până şi preţul unei creme anume sau a unei perechi de pantofi pare a ţine astăzi de cultură!
Şi numai pentru atât, ca să fii la curent cu această informaţie derizorie, vrei să renunţi la naşterea unui prunc?!
Când nu pot merge singură la târguieli, urmărind cu precizie şi în mare fugă listuţa de lucruri necesare, ci sunt nevoită să întârzii aşteptându-l pe celălalt, simt dureri osoase, de parcă pentru mine ar fi început chinul iadului, în chiar miezul acestei deşertăciuni. Sau poate este numai rezonanţa cu mulţimea de făpturi, care uită cu ce chin şi-au câştigat banii, cât timp şi-au lăsat de capul lor copiii, pentru a câştiga doar cu puţin mai mult decât preţul pâinii…
Nu sunt probleme osoase, am aflat după ce am făcut nişte ecografii.
E sufletul meu care sângerează şi doare ca un os, ca măduvă a fiinţei, că nu se află în clipa aceea în faţa icoanei sau într-un parc, unde frumuseţea este gratuită (e de la Dumnezeu), ci i se cheltuie aiurea timpul vieţii, şi aşa puţin.
Oare în agonisirea bucuriei, distracţia valorează mai mult decât rugăciunea, poate aduce sufletului mai mult? şi mai durabil?!
Timpul meu liber se compune, în principal, din lectură, scris şi parc, adică din contemplaţie şi respiraţie, cu gândul la Iisus.
Prezenţa unui copil se încadrează perfect în această reţetă de viaţă; un adult şi un copil o pot împărtăşi fără frustrări, chiar dacă fiecare are lectura lui, scrisul lui, contemplaţia lui.
Recunosc cu ruşine, am folosit şi eu odată, faţă de o prietenă, expresia stereotipă, nu lăsa copilul să îţi distrugă viaţa; dar era vorba de fetiţa ei adolescentă, pierdută prin baruri, pe care o aştepta tremurând să se întoarcă întreagă acasă, aproape de zori. Nu negam copilul, ci stilul său de viaţă, iadul în care intrase, în vreme ce o tumoare creştea nemăsurat în trupul mamei.
Pentru a evita acest iad, rugăciunea-împreună cu copilul tău trebuie începută de timpuriu: înainte de cursul de dans, de lecţiile de pian, de limbile străine, de cursul de karate…
Precocitatea copilului de a obţine bucuria rugăciunii, de a se întoarce singur la ea, găsind tonul conversaţiei naturale cu Domnul, este o formă de genialitate. Ca în orice altă disciplină a culturii.
Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *