“Oare chiar m-am întors de la Athos?”
Share
(Dan C. Mihăilescu este un cunoscut critic și istoric literar contemporan. Însă cei mai mulți îl cunosc ca realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea”, de la ProTv. Traducător înzestrat și autor al câtorva cărți de critică literară cu greutate, Dan C. Mihăilescu publică o carte de suflet, de o sinceritate aproape dureroasă. Este vorba de evocarea unei întâlniri aparte, a omului profan (care mărturisește deschis: „Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane”) cu Sfântul Munte Athos, patria călugărilor.
(…) Pelerin din întâmplare pe colinele athonite, Dan C. Mihăilescu povestește cu multă sensibilitate, dar și cu umor și autoironie, despre lumea monahală ce i se dezvăluie. Autorul nu este un credincios practicant, gata să primească cu inimă deschisă toate rânduielile din obștile Sfântului Munte. Recunoaște că este incapabil să îngenuncheze la slujbe, dar și jenat că toți cei din jur o făceau: „…De două ori într-o singură slujbă. M-am străduit mental să accept, dar în final nu am putut s-o fac. E groaznic să-i vezi pe toţi cei din preajmă că îngenunchează, iar tu să rămâi, trufaş îndrăcit, în picioare. De ce să-l mint pe Dumnezeu? Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har, decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia”. Dacă acest drum fără voie se va dovedi a fi fost un drum inițiatic, ca al lui Pavel pe drumul Damascului, timpul o va arăta. Cert este că niciodată un pelerinaj la Athos nu te poate lăsa într-ale tale, ci te va arunca într-o frământare de gânduri despre rosturile lumii și a devenirii noastre întru ființă, obligându-te tainic să faci ordine în viață, în alegeri, în priorități. – Laurențiu Dumitru)
Mi-aş dori ca, înainte să începeţi lectura acestor pagini, să vă opriţi măcar un minut agitaţia interioară, aşa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în faţa mării, ori la poalele muntelui. Să coborâţi alene pleoapele, să întindeţi precauţi, dar cu înfiorare auzul, nările, degetele, pecetluind buzele, şi să vă închipuiţi alunecarea unei corăbii pe apele mării Egee. Flancată la o lungime de braţ de şiruri de pescăruşi năstruşnic-flămânzi, năbădăioşi, obraznici, apucători şi gureşi cât cuprinde, gata să-ţi fure din zbor firimitura. Departe, în zare – creste de munţi, într-o ceaţă diafană, ca faldurile unei rochii de zână. Dincoace, ţărmul mării, însemnat de cetăţi şi fortificaţii creştine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sf. Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu…
Iar marea, sub noi, maică iubitoare şi ameninţătoare, virgină, lascivă şi crudă, leagăn, altar şi sicriu, cu albastrul incredibil, ucigător şi vital deopotrivă. Maternă şi perversă, amăgitoare, eliberatoare şi, totodată, sufocantă prin majestate, alinătoare prin graţie. Dincolo şi dincoace, munţii cruciaţi, împăduriţi cavaleri înzăuaţi în stânci musculoase, piatra colţoasă, aspru şi bogat muşcătoare a crestelor năprasnic prăvălite în braţele mării.
Ţipetele nervoase ale pescăruşilor, înfipte în imaginea chiparoşilor ţâşnind mândru către cer, odată cu foşnetul apelor mării sub chila vaporului şi cuminţenia întipărită pe cer a turlelor blând aurite sub mărinimia soarelui pârguitor – iată ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între două porturi, Uranopolis şi Daphni, pe vaporul Sf. Pantheleimon, cu mâna întinsă către aripile încordate şi ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertăţii ca supunere.
O nepotrivire, deci, strigătoare la cer
Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de ani, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!
M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 23, înainte de nuntă, la mânăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi aghiasmă.
Turistic, din 1990, când am ieşit prima oară din ţară, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru, cinci stele, nu doar la Sibiu, Braşov, Iaşi, Cluj şi Budapesta, dar şi la Paris, Belgrad, Praga, Geneva, Zürich, Chişinău, Lisabona, Amsterdam, Lille, Bruges, Veneţia, cu mirifice mic dejunuri „suedeze”, care durau uneori şi două ore, cu frigidere bine garnisite, săli de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii de tot soiul şi degustări îndelungi în crame dichisite… Pentru ca acum să revin brutal, auster şi mizer, direct în constrângerile umilitoare ale stagiului militar din Bacăul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, şapte, paisprezece suflete), cu nopţi albe datorate celor zece mostre de sforăituri demonic-simfonice pe minut, cu două WC-uri la douăzeci de pântece, cu numai două mese pe zi, la 8.30 şi la 18, durând 15-20 de minute fiecare, atâta cât predica, fără pic de carne (unica excepţie, într-o dimineaţă: o sardină de căciulă), cu drumuri desfundate şi şleauri de-o juma’ de metru pe drumuri de munte năucitoare, buimăcit şi storcoşit în camion ca un sac de cartofi. Şi fără oglindă de bărbierit! După patru zile de neras, m-am ciumpăvit la perete: mă oglindeam pur şi simplu în zid, fericit că am prins, în sfârşit, o chiuvetă liberă, numai cu apă rece, evident, ca să mă văd taxat la urmă drept „papistaş”, de vreme ce, vezi Doamne, îmi refuz, măcar o săptămână, onoarea bărbii athonite ! […]
Dar dincolo de cele meschine – tehnice, termice, epidermice, culinare, igienice şi vestimentare – flagranta nepotrivire iniţială privea însuşi rostul fiinţei mele faţă de Dumnezeu, credinţă, biserică şi viaţă călugărească. E bine să te întrebi, înainte de-a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasul inimii tale consună cu cadenţa athonită. Eu nu m-am întrebat. M-am considerat admis din principiu. Faptul că invitaţia a venit de la Costion Nicolescu, omul lui Dumnezeu pe care-l ştiam de patru decenii, parcă m-a absolvit de orice răspundere. Şi de orice examen prealabil.
SÂMBĂTĂ 30 Aprilie
6.30. Ţâşnim din microbuz la pipi, direct în Grecia. Primul şoc: mulţimea macilor în iarba calcaroasă şi corul de ciripicici al păsăretului în zori. Sărbătoarea auzului mă curăţă de toată zgura nesomnului.
Parcăm în Ouranopolis, pentru vapor. Orăşel cochet şi pungaş, tipic grecotei, de vilegiatură. Decor ca-n studiourile cinematografice: vile cochete, muşcate-n ferestre, bărcuţe şi mici iahturi la chei, prăvălii cu câte 20-50 de procente în plus faţa de preţurile pieţei, adică toate însemnele plezirismului care i-a dus pe greci la falimentul naţional de azi. Aplicarea suicidar-inconştientă a lozincii din anecdota hispanofonă samba si, trabajo no.
10 – 11.30. Drumul cu vaporul Sf. Panteleimon. Albatroşii însoţitori. Halucinant. Familiarii încearcă să le dea bucăţica de pâine direct din mână. Unii chiar reuşesc. Senzaţie dumnezeiască: te uiţi de pe punte şi vezi direct în străfundurile mării – pietrele, scoicile, algele – de-ţi vine să te arunci ca Empedocle-n gura vulcanului.
Portul Dafni. De la dafini.
Prima lecţie athonită: timpul şi răbdarea. Nu ai maşină aranjată să te ia? Atunci aştepţi matale două ceasuri în soare şi vezi cum te calcă-n picioare grupul de ruşi, care – imperialişti înnăscuţi, adică tupeişti grobieni – îţi umflă năpraznic microbuzul de sub nas, deşi tu îl aşteptai cuminte cu mult înaintea lor. Cale de două ore fierbinţi, ne plimbăm fiecare prin zonă: pe la WC, pe la prăvăliile cu nimicuri, pe faleza de douăzeci de metri, plină de cutii (golite) de bere… Sau dialogăm într-o engleză haioasă cu un călugăr bizar, grec şi – brusc – filoromân, un dostoievskian cincagenar, mucalit, ambiguu şi hărţuitor, pe ideea că every Christian is my brother. Tipul de cerşetor mascat, perfect pliabil pe bietele noastre aşteptări turistice.
MARŢI 3 Mai
Cu Flondor şi Paştina în cameră: minunat. Ne trezim la 3 noaptea şi la 5. Sănătatea perfectă a lui Flondor: la 75 de ani umblă vioi patru km. pe jos, prin soare, vorbind şi culegând flori, iar după ce se trezeşte la miez de noapte pentru slujbă, când se întoarce readoarme instantaneu!
Liturghie, 5.30 – 7.30. Prima dată în viaţă când asist la aşa ceva! Prima împărtăşanie după cea de la nuntă! Fără spovedanie: hic et nunc se împărtăşesc şi cei nespovediţi (nu întreb pentru ce). Mă simt ca un hoţ prins cu mâna-n pungă, aşa că ies fuga afară din biserică, unde pe dealuri defilează halucinant fuioare de ceaţă, cucuvelele cântă precum ciocârliile, iar prin cotloane şipurăsc pisici scheletice.
Din pricina micimii locaţiilor, ne împărţim în două grupuri, pe ambele coaste ale râului, în două case pendinte de schitul Lacu. Cazaţi şapte cu şapte. Intrăm într-un soi de aşezământ de basm al Sfintei Vineri. Liberi, într-o tăcere înmiresmată, rupţi din timp şi spaţiu.
Mă simt imponderabil şi inutil. Închid ochii şi tac minute în şir. E cea dintâi minune a Athosului, când uit cine sunt, de unde vin, ce sunt şi ce vreau. Împrejur, versanţi împăduriţi, drumuri de ţară heideggeriene, mici cascade năbădăioase, luminişuri copilăroase, localnici de-o asprime decorativă. Şi-o vegetaţie nebună. În libertatea de aici, parcă totul creşte dublu, avântat, iar păsările au o forţă năucitoare.
JOI 5 Mai
La trei noaptea, Rosetti pleacă la utrenie. Noi – de la cinci, până la 6.30, la liturghie.
Foarte bună mâncarea la Prodromu, altfel decât la greci. Mai omenoasă.
Notez deosebirile dintre slujbe. Asprimea cazonă de la Sf. Andrei, plus cuvintele ruseşti auzite la tot pasul – mojna, mojna, pajalsti -, faţă de coregrafia elastică, ritmul nervos, stilul fastuos şi adorarea ceremonialului, la greci. La români: firescul cuvântat, accentul decisiv pus pe rostire, nu pe mişcare. Pe reculegere, nu pe ritualitatea cinetică. Grecii adoră stilistica corporală. Noi preferăm şoptirea melifluentă, cum îi spunea Dan Botta. Sau melismatică, după Alexandre Schmemann.
Numai aici, la Prodromu, s-a impus îngenuncherea. De două ori într-o singură slujbă. M-am străduit mental să accept, dar în final nu am putut s-o fac. E groaznic să-i vezi pe toţi cei din preajmă că îngenunchează, iar tu să rămâi, trufaş îndrăcit, în picioare. De ce să-l mint pe Dumnezeu? Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har, decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia. Slavă Domnului că minunatul Efrem, stareţul Vatopediului, avea să-mi curme chinul, arătându-ne că numai la Prodromu se mai practică îngenuncherea şi că libertatea, consimţirea, e de preferat supunerii fariseice.
DUMINICĂ 8 Mai
După ce am căutat zadarnic atâtea zile să-mi cumpăr un pachet de biscuiţi şi aş fi plătit în aur o cafea, aflu că, la parterul clădirii în care stăm, există un automat. Extaz păcătos cât cuprinde. Epithymia – boală pe care stareţul Efrem mi-a diagnosticat-o din prima, fără greş. Egoismos, a decretat domnia sa.
Părintele Daniil ne mai rezervă o surpriză: conduce personal, cu o îndemânare incredibilă, mamutul Mercedes UNIMAG 3000 (prin aceleaşi şleauri despre care Costion scrie că te fac să te crezi în „trupele de desant de pe teatrul de luptă din Afganistan”) şi ne duce la chiliile Colciu şi Sf. Ipatie.
La Colciu dăm de mormântul Părintelui Dionisie Ignat, care aflu că a fost duhovnicul Prinţului Charles! „Nu vreţi să ştiţi cum foşneau apele mării de ambarcaţiunile serviciilor speciale britanice, când venea prinţul aici” – îmi şopteşte cineva. Păi, atunci, înseamnă că Viscri are un frate (mult) mai mare! În cartea lui, Costion citează mult din Cuvintele de folos ale Părintelui. Aleg şi eu două: „Blândeţea este cel mai bun medicament pentru o viaţă bună şi sănătoasă, atât sufletească, cât şi trupească. Să tăiem nervii şi atunci se pogoară harul Sfântului Duh peste noi”. Şi, aviz vanităţii noastre culturale: „Arma cea mai înfricoşată a satanei este înălţarea minţii. Acum toţi sunt cu studii şi, automat, au înălţarea minţii. Nici nu-şi dau seama de asta. Învăţătura e bună, dar înălţarea nu” (op. cit., 79).
Oameni şi natură, cu îngeri deasupra
Vorbeam ceva mai înainte despre natura febril-exultantă a Sfântului Munte. Dacă aşa un albastru intens marin, aşa un cer diafan şi atâta lărgime dumnezeiască mi s-a mai dăruit în viaţă, în schimb o asemenea furie hrănitoare precum cea a pământului athonit nu am întâlnit nicăieri. Fie pe colţuri de stâncă, pe tăpşanele prăvălatice sau pe versanţii năvălind ameţitor în mare, fie pe coastele încrustate de chiparoşii drepţi ca lumânarea, în grădinile călugăreşti, printre schituri şi colibe, sus de tot, unde rotesc ereţii şi noaptea urlă şacalii, sau pe aleile domesticite de mâna omului – pretutindeni florile, copacii, ierburile cresc cu un soi de jubilaţie nepăsătoare. Nu cu acel tip de măreţie nordică, din pădurile scoţiene, de pildă, dar nici cu lenevoasa voluptate sudică, siciliană, ci undeva la mijloc. „Natură duhovnicească” am aflat că i se spune. Am văzut la Prodromu un pâlc de irişi înalţi şi vânjoşi cât nişte dalii enorme, mai mult albi decât lila, şi deschişi orbitor. Trandafirii Vatopediului te înghiţeau pur şi simplu cu o bărbăţie cavalerească, plină de vlagă, dar lipsită de miros! Ce impetuoasă deosebire faţă de graţioasele muşcate-de-cerdac ale feminităţii de la Văratec şi Agapia! Am văzut câmpuri de maci, şerpi traversând leneş potecile şi alunecând în şanţ total nepăsători la roţile camionului nostru, broaşe ţestoase de-o seculară nepăsare, chiparoşi de zeci de metri, fluturi de noapte cât palma, totul crescând edenic în acest ameţitor aliaj de munte şi mare, cu miresme nemaiîncercate de nările noastre şi mirifice felurimi florale, care trag nădejde că vor exploda, în timp, pe pânzele pictorilor Prolog-ului.
Iar pe deasupra tuturor, rândunelele – aceste năstruşnice, mirific asurzitoare jucării ale văzduhului! La Prodromu a fost ceva năucitor: îşi făcuseră zeci de cuiburi nu doar afară, pe sub streşini, de jur-împrejurul bisericii, aşa cum, de altfel, se întâmplă peste tot, dar şi înăuntru, adică pe holul chiliilor! Uneori erau şi câte trei sau patru cuiburi suprapuse, lăsând nepăsător la vedere hora ciocurilor puilor lărmuind înfometaţi. Când dai să baţi la o uşă, te trezeşti că zburătăceala lor îţi trece prin păr, pe gât, pe umeri, de-ncepi să crezi că ai aripi, îţi ia vederea ca liliecii-ntr-o peşteră, iar neastâmpărul, forfota lor copilărească, dublată de ciripitul bezmetic, îţi creează încetul cu încetul o stare de levitaţie… Ca şi la cântările din zori şi din amurg ale păsărimii care-şi slăveşte Creatorul pentru ziua dăruită, simţi efectiv cum îţi îngenunchiază auzul.
Câteva motive pentru care m-aş întoarce
Ca să mai simt, de data asta în cunoştinţă de cauză, acel amestec excitant de febrilitate, temeri difuze, fierbinţeală şi îngheţ, cu care te trezeşti în zori ca să-ţi strecori făptura la liturghie, pe tăcute şi nemâncate. Senzaţia stranie a colectivităţii mute, cu privirile fixate pe icoane şi auzul integral dăruit slujbei şi corului.
Ca să mai descifrez o hieroglifă din fiinţa părintelui Daniel, cu conştiinţa limpede a faptului că tot ceea ce, pentru mine, înseamnă sacrificiu de sine, în cazul lui este, de fapt, suprema eliberare. Un triumf pe viaţă. Şi cu tainica nădejde că biruinţa lui ar putea lumina oarecum şi întunecimile mele. Întunecimi nevinovate, cred, dar invariabil neroditoare.
Ca să bat drumurile cu pasul, tăcând îndesat. Măcar între câteva schituri. Eventual în doi, dar nu mai mult de trei oameni. Tăcând mult şi asudând bogat, pentru ca picătura de uzo şi paharul de apă să fie într-adevăr „mană cerească”. Toiagul drumeţiei răbdătoare.
Pentru cuiburile de rândunele de la Prodromu şi o nouă coborâre la peştera Sf. Athanasie, de data asta de unul singur, nu ca mondenitate şi jovial turism cultural.
Ca (nouă) încercare de-a mă convinge să cutreier şi mănăstirile de acasă. După amarul frivolităţilor încercate la Agapia şi Văratec, după ezitările reciproce şi invitaţiile ambigue de la Rohia şi Sihăstria, după răceala arogantă de care m-am lovit la Putna, poate că o incursiune – unde? poate la Frăsinei – mi-ar zdruncina scepticismul privind natura precară a isihasmului moldovalah.
Ca să aflu numele tânărului călugăr întâlnit la schitul Colciu, fost Pro TV-ist la Tg. Mureş.
Ca să văd şi eu, la Prodromu, cele zece volume de miniaturi ale ieromonahului Irinarh Şişman, a căror editare anastatică o propune cu glas fierbinte Costion Nicolescu. (…)
Închid carnetul şi mă uit pe geam, către Şoseaua Olteniţei, cu blocuri jerpelite, cer hărtănit, cu deprimante siluete giacomettiene cărând abulic plase, pungi, sifoane, cărucioare. Sărăcie hazlie, inutilitate ţicnită, deriziune socială şi cazuistică gen Daumier, Bosch, Breughel pe fondul macerant al maşinilor de sfredelit asfaltul.
Unde sunt? Oare chiar m-am întors de la Athos?!?
***
Notă: În fotografia de mai sus – autorul la Mănăstirea Pantocrator (foto: Ovidiu Golescu)
