Plâns de primăvară
15 februarie 2024
Share
Să tac?
Să scriu?
Să primiţi?
Şi uneori mă întreb dacă am dreptul să mai spun ceva. Mă gândesc că tăcerea mi-ar fi de ajuns pentru mântuire. Sau aşa cum spunea Părintele Nicodim: „E mai bine să tăcem!” În acelaşi timp îngerul mărturisirii îmi trimite în fiecare zi flori de cuvinte limpezi prin care să vorbesc, prin care să dăruiesc, prin care să vărs ghirlande de nestemate cereşti. Ştiu. E prea mult pentru mine. Undeva ar trebui să mă opresc. Cuvântul meu bun irită pe cei ce m-ar visa altfel decât sunt. Dar, sunt şi atâţia oameni care se împărtăşesc de vorba mea. Ce să fac? Pe cine să abandonez? Nu aş putea lăsa singurul meu dar, pentru nimic în lume. Şi dacă vorba mea e doar vorbă şi nu faptă, asta nu pot eu să o spun. Jur însă că tot ceea ce fac, din inimă fac, ca un copil,sau ca un fluture care-şi caută mereu polenul în inimile celor care citindu-mă vor zâmbi,sau se vor mulţumi cu atât şi vor spune: Dumnezeu să-i ţină darul!
Plâns de primăvară
PĂRINTELUI GHEORGHE COLŢEA
Poate vei avea, poate vei dori,
Să îţi spun ceva, să îţi spun mai mult,
Prieten neştiut, oriunde vei fi,
Dar mai bine tac, ca să te ascult.
Şi îmi cer ceva, vis nelămurit,
Să devin un lut pe un dus izvor,
Rătăcind prin stânci, poate şi iubit,
Un haotic ceas, un sensibil dor.
Şi îmi cer ceva, vis nelămurit,
Să devin un lut pe un dus izvor,
Rătăcind prin stânci, poate şi iubit,
Un haotic ceas, un sensibil dor.
Mi s-au pus poveri, vorbele de preţ,
Ce le-am spus cândva ca un dar de soi,
Astăzi au ajuns doar un biet dispreţ,
Şi aş vrea să tac în cuvinte noi.
Sunt un gol de mai, sunt abia un sfert,
Din ce-am fost cândva, când eram copil,
Oamenii mă vor, oamenii mă cert,
Poate vor să tac, ca un rug umil.
Nu ştiu ce e rău, nu ştiu ce-am greşit,
Moartea numai ea,m-ar reda spre cer,
Şi aud mereu că aş fi sfârşit,
Ce ciudat fior, ce tăcut mister.
Plângeţi cei mai buni, fiţi voi înşişi leac,
Nu mă blestemaţi, nu loviţi în gol,
Eu nici nu exist, sunt doar rug în veac,
Pe când voi jucaţi un ridicol rol.
Mi-e ajuns acum, o să tac sfios,
Dar vă apun ceva, dacă eu suspin,
Voi primi din rai, voi primi frumos,
Cel mai scump nectar, un surâs divin.
Ulciorul
În palme te-am ţinut firesc,
Să-ţi sorb tăcerea şi simţirea,
Tu lutul meu dumnezeiesc,
Prin care mi-am trăit iubirea.
Aveai o apă de cristal,
Păreai tu însăşi o fântână,
Sau valul cel lăsat pe mal,
Cânt te ţineam cu dor în mână.
Şi unii oameni te-au scobit,
Cu fierul roşu de plăcere,
Stigmat ce l-ai purtat smerit,
Pe bolul rece de durere.
Şi eu stingher şi însetat,
Mă adăpam cu dintr-o mare,
Apoi sătul şi împăcat,
Plecam să cânt în resemnare.
Până-ntr-o zi când din senin,
Un vânt sublim a plâns în tine
Şi te-am simţi un lut divin,
Ce poartă apele în mine.
Şi am băut fără nesaţ,
Lumina, pacea şi misterul,
Până ce tu aşa-ai rămas,
Ulciorul ce adăpă cerul.
Catalin Dumitrean
dumitreancatalin@yahoo.com
