Porumbeii mici
12 iulie 2011
Share
Cătălin Dumitrean
Nu am mai scris de câteva zile. Probabil cititori de la „Lumea credinţei” şi dragul meu părinte Marius Matei se întreabă de ce? Nici eu însă nu pot da un răspuns la toate neputinţele mele. Uneori doresc să scriu cât mai puţin, să-mi introduc o autocenzură pentru a scăpa de păcatul slavei deşarte, acel şarpe cu clopoţei care face ravagii în lumea ortodoxă. Poate ca un exemplu pentru cei pe care îi am aproape şi nu aş vrea să li se ridice „popularitatea” la cap.
De o vreme iubesc. Sunt realmente îndrăgostit, dar nu cum aţi dori dumneavoastră, ci cum ştiu eu şi numai eu ca să iubesc. Iubesc „puii de sfinţi” şi „porumbeii mici”, adică pe cei ce nu au mofturi de vedetă, de valoare, de boierie spirituală. Pe cei ce se lasă certaţi, umiliţi, frământaţi şi cuprinşi de dăruire. Pe cei ce se roagă în fiecare zi acasă, la biserică, printre dureri şi necazuri. Pe cei ce vin şi cântă lângă mine fără a arăta „tridentul” ortodoxiei pravoslavnice. Pe cei ce nu au căzut în elitism, pe cei ce acceptă mustrarea ca o dulce alifie, pe cei spun mereu „Da!”, pe cei ce nu strigă, pe cei ce nu înşeală, pe cei ce nu mint, pe cei ce sunt hotărâţi să-şi dea timpul şi energiile pentru un bine comun.
Iată cine sunt „puii de porumbei”. Nişte copii blânzi care nu au „şcoala vieţii şi a şmecheriilor”, care nu se linguşesc, care nu se guduresc pe lângă „stăpân”, care au răspunderea propriilor fapte, care ştiu să plătească până la capăt consumaţia propriilor greşeli. Astfel, sunt destui care după ce au rănit, după ce au lăsat răul în urmă, se scoală de la masa fărădelegilor şi prefăcându-se că sunt băieţi buni şi că nu pricep despre ce este vorba, iasă cu „tupeu” afară şi uită să achite nota propriilor fărădelegi. Mă rog, treaba lor.
În ceea ce mă priveşte, dacă tot m-am apucat să scriu în articol e cazul să îl sfârşesc şi să mai adaug ca o întărire: Iubesc „porumbeii mici” de lângă mine. Cei care nu au plecat niciodată şi au iubit mereu stolul anonimatului ce ne aparţine.
