Stela Popescu: „Acolo sus Cineva mă iubeşte“

Doamna Stela Popescu, cunoscută publicului ca actriţă de comedie, este cea mai fericită atunci când munceşte.
Are dânsa o vorbă: „Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne ajută să muncim, căci s-ar putea să vină ziua în care n-o să mai putem!“. Stela Popescu are reprezentaţii pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase“ din Bucureşti, pleacă în turnee, face emisiuni, dar găseşte timp şi pentru prieteni.
Întotdeauna reuşeşte să-şi păstreze echilibrul interior, energia şi zâmbetul pe buze.

„Durerea ne apropie de Dumnezeu“

Stimată doamnă Stela Popescu, sunteţi o persoană  credincioasă?
Eu provin dintr-o familie religioasă, cu frica Lui Dumnezeu. Părinţii mei erau foarte credincioşi şi corecţi. Dar ştiţi şi dvs, pe vremea mea, în timpul comuniştilor, orele de religie s-au scos din programa şcolară. Însă toată generaţia mea, şi nu numai, şi-a făcut cruce pe ascuns. Oamenii se duceau la biserică. Când le era greu spuneau: „Doamne ajută!“. Eu am fost întotdeauna credincioasă. Ştiu că acolo sus e Cineva care mă iubeşte, care ne iubeşte pe toţi, ne ajută şi ne cârmu­ieşte. În ultimii 7 ani eu am pierdut cele mai scumpe fiinţe din viaţa mea: mama, tata şi Puiu Maxi­mi­lian, soţul meu. Aces­te tragedii m-au făcut să mă gândesc pro­fund la viaţă, şi să văd ceea ce este mai im­portant în ea. Abia atunci când pierzi pe cineva drag realizezi că n-ai făcut destul să fii alături de el. Din păcate, noi oamenii suntem egoişti. Tot­dea­una durerea ne apropie de Dumnezeu. Atunci ne trezim puţin la realitate şi ne dăm seama că spiritul este mai important decât materialul.
Obişnuiţi să vă duceţi la biserică?
Meseria de actor îmi umple viaţa, aproape că nu am timp să dorm. Sunt foarte solicitată. Azi sunt la Bucureşti, mâine la Cluj sau la Paris. Am avut şi am încontinuare o viaţă zbucuimată, agitată, muncesc de dimineaţa până seara, am spectacole, filmări, turnee, emisiuni. Nu merg foarte des la biserică, dar să ştiţi că la sărbătorile importante, Naşterea Mântuitorului, Floriile sau Sfintele Paşti, nu lipsesc niciodată. Mă închin la icoane şi aprind lumânări. Eu cred în Dum­nezeu, îmi fac cruce, mă rog din tot sufletul, dar nu sunt credinciosul acela care se duce des şi mult în sfântul lăcaş… Ştiţi în ce sens mă apropii eu de Dumnezeu? Luptându-mă să fiu bună. Întodeauna am încercat să ajut, să nu fac rău cuiva, să nu gândesc cu păcat, să nu-mi rănesc aproapele. De altfel, eu sunt omul care nu poate refuza atunci când cineva mă roagă ceva. Nu pot!
Aveţi o biserică de suflet la care mer­geţi?
Da, mă duc la Schi­tul Darvari. Acolo este o atmosferă mi­nunată! Acum că l-au refăcut, e de-o fru­mu­seţe nemaipomenită. În momentul în care intru înăuntru mă simt ocrotită, pot spune apărată. Când ies mă simt mai puternică şi mai tole­rantă. Sunt legată su­fleteşte de Darvari. Am botezat şi un co­pil acolo.
Puţini cunosc fap­tul că dvs. sunteţi im­plicată în acţiuni de bi­nefacere. Ce ne pu­teţi spune despre ele?
În mod onorific sunt angrenată în anumite acţiuni de binefacere. Ca preşedintă a Asociaţiei Române a Femeilor cu Osteo­po­roză, vreau să aduc noi informaţii despre această boală care ne macină pe unele dintre noi, după o anumită vârstă. Românca este frumoasă, deşteaptă, harnică, dar uită de ea, uită să se îngrijească, nu-şi acordă destul timp pentru a deveni mai puternică şi mai bună. Femeia este stâlpul societăţii, este stâlpul casei; dacă se îmbolnăveşte, ce se va întâmpla cu familia ei?

„Tata a fost deportat în Siberia“

Aţi avut o viaţă grea în copilărie. Ştiu că familia dvs. era refugiată în România. Povestiţi-ne câte ceva din trecut!
M-am născut într-o Basarabie cu geruri şi zăpezi de poveste, într-un sfîrşit de decembrie în 1935. Părinţii mei erau învăţători. Am fost crescută cu dragoste şi cu principii sănătoase de viaţă. Până la 5 ani am avut o copilărie foarte frumoasă. După ce veneau de la şcoala, mama şi tata mă luau la munca ogorului, deşi eram micuţă. Îmi făceau un pătuţ din paie, ca să mă poată supraveghea. Mama era foarte frumoasă şi o adevarată gospodină, co­cea pâine de casă la vatră, ţe­sea şi broda, îmi făcea nişte pă­puşele deosebite cu mâna ei. Dar fericirea şi liniştea noas­­tră s-au spulberat în 1940, cînd ruşii au invadat Basarabia. Toţi intelectualii, bărbaţi, au fost deportaţi în Siberia. Şi tata era printre ei. Pes­te noapte, limba româna a trebuit să fie uitată complet şi înlocuită cu rusa. A fost oribil!
Cum sărbătoreaţi Crăciu­nul în copilărie?
Of, Doamne, am trăit nişte timpuri atât de grele: ocupaţia rusească, refugiul! A fost cum­plit! Aşa că nu prea am avut sărbători. Abia dacă aveam ce să mâncăm. Dar mama îmi spunea cu graiul ei moldo­ve­nesc: Şe-ţî trebuie? Şiorăpei? Las’ că vini Moş Crăşun şî-ţi aduşe şiorăpei! Era un ames­tec între util şi minunat. Nu avea bani de brad, dar lua o creangă şi o împodobea cu ce găsea. Îmi confecţiona şi pă­puşele, de care mă bucuram teribil.
Ţineţi post?
Dragul meu, în primul rând, eu am o viaţă extrem de… împărţită, să-i zic aşa. Azi mănânc acasă, mâine la Sibiu, poimâine nu ştiu unde, în cine ştie ce adunare sau recepţie. E foarte greu să ţii post în condiţiile acestea. Dacă stau acasă, ţin un regim ali­men­tar foarte redus. Mănânc lapte bătut. În al doilea rând, de ce să nu recunosc, am un mare păcat: îmi place să mănânc, sunt o bună gospodină şi ador să am prietenii în jur, să gătesc pentru ei.
Doamnă Stela Popescu, sunteţi un om iertător?
Uitător, aş zice mai bine! Nu dau importanţă lucrurilor urâte. Mă feresc de ele. Nu pun la suflet. Nu merită. Am reuşit în viaţă să mă de­taşez de lucrurile mărunte şi neimportante. Şi trec mai departe. Când mă întâlnesc cu un om care mi-a făcut ceva rău mai demult, nu zic nimic, îl iert, dar nu pot să uit…

„Actorul trebuie să ţină cu cetăţenii!“

Aţi simţit vreodată că vă scade popu­laritatea?
Poate după revoluţie, puţin, când lumea nu era încă hotărâtă politic, când oamenii nu prea înţelegeau ce se întâmplă şi nici nu prea le ardea de divertisment. Actorul este soldatul cetăţii. El nu trebuie să fie cu puterea, el trebuie să apere interesul cetăţeanului. Noi, la Boema, făceam un fel de rezistenţă regimului, prin textele cu­pletelor noastre, şi, în momentul în care lucrurile s-au lămurit, mulţi ne-au certat şi ameninţat. Am primit scrisori de ameninţare foarte urâte în momentul în care a ieşit „Cheia“ la alegeri.
Unde v-a găsit revoluţia?
Chiar în Piaţa Romană. Ştiţi cum era în zilele acelea, toată lumea scotea zvonuri. S-a găsit cineva să spună despre mine că eram într-un Lăstun, aveam o mitralieră şi trăgeam cu ea în mulţime. Doamne fereşte!
Aţi călătorit foarte mult în viaţa dvs. Unde v-a plăcut cel mai mult?
Oh, pe unde n-am fost?! De exemplu, în Australia. Acolo m-au impresionat florile. Sunt de o rară frumuseţe, par ireale. Am văzut pă­duri înflorite, rododendroni, gladiole de 3 metri înălţime, frezii la marginea şoselei, parcă este ţara florilor. Mărturisesc sincer că n-aş mai fi plecat de acolo. Australienii sunt foarte relaxaţi, calmi, fără să muncească în exces. Însă eu nu sufăr cangurii. Sunt urâţi: jumătate măgari, jumătate iepuri! Ce animale or fi şi astea?!
Care este reţeta succesului în opinia dvs.?
Cu toţii ne dorim succes. Dar reţeta conţine mai multe ingrediente: trebuie să fii sănătos, optimist, să ai speranţă, să crezi în viitor, să nu te laşi doborât de necazuri. Astea trec. Dum­ne­zeu ne încearcă, Noi trebuie să mergem îna­in­te. Viaţa este scurtă, dar atât de frumoasă!

Articol apărut în Lumea Credintei, anul II, nr. 12 (17) Decembrie 2004