Taina încrederii

              Perspectiva ancorării descoperirilor dumnezeiești în istoria vechitestamentară avea să decline inevitabil evidența unui act de voință unilateral: Dumnezeu vorbea omului, îi împărtășea taina voii Sale, îi transmitea poruncile Sale, cerându-i o măsură precisă a conformității. Voința omenească, însă, nu putea avea o determinare egală cu măsura grijii lui Dumnezeu, de aceea tot ceea ce era poruncit rămânea iremediabil exterior comandamentelor intime omenești.

  Altminteri, în vechime, Dumnezeu va fi pătruns deseori planul existențial uman nu numai cu iconomia unor îndemnuri mântuitoare, dar și cu temeiul unor minuni care purtau rostul de a întări mărturisirea. Condiția precară a omului fixată pe strădania sa ilicită de a introduce în această relație discontinuitatea, fractura, scindarea comandamentelor solicitate, făcea imposibilă recuperarea.

Era nevoie, așadar, de ceva cu mult mai puternic decât legea poruncilor pentru ca orizontul de mântuire să fie unul convingător. Păcatul, care clocotea în natura umană, nu mai putea înceta altfel decât prin demontarea ontologică a ființei umane înrobite morții și prin recompunerea ei sub o formă nestricăcioasă, întocmai precum fusese zidită întru început de Creator.

            Acesta este momentul când putem vorbi, la granița dintre era păgână și cea creștină, de o diferență gândită de Dumnezeu de așa fel încât să-l despartă pe om, printr-o nouă naștere – din apă și din Duh – de chipul stricat, al nelegiuirii, pentru a-l înfășa în scutecul nou al chipului cel dintru început. Mântuitorul Hristos Însuși a ales să poarte pe cruce taina acestei prefaceri uluitoare.

            El a dorit să îmbrace cu Sine identitatea întregului neam omenesc arătându-i nu faptul că  – după măsura Sa de Fiu al lui Dumnezeu –  s-ar fi născut sub chipul omului, ci faptul că omul a fost rânduit a se naște după chipul lui Dumnezeu. Această restaurare a vocației primordiale va dezlega pe totdeauna circumstanța unei nepieritoare încrederi: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”(Luca 24,49) căci “veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1,8).

Dovedirea credinței nu va mai fi de acum o cerință exterioară – o impunere a legii, ci va fi un act legat profund de condiția unei firești propovăduiri. Astfel, a-L mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeului se adaugă în inimile martorilor Învierii Domnului ca un mandat de autoritate pe care Biserica va avea să-l poarte până la sfârșitul veacurilor. Dumnezeu se lasă în seama propovăduirii unei mici grupări de pescari, ucenici necărturari, tocmai pentru a arăta măreția acestei prefaceri lăuntrice cu care El a aprins lumea. A vesti cuvântul evangheliei Domnului Hristos înseamnă a acredita pe mai departe calitatea de martor al credinței în El. Aceasta este o bucurie nespusă, dar și o datorie.

Slăvite, Doamne, mulțumim pentru încredere !

Pr. Lucian GRIGORE