Tămăduirea unei frici

Cineva a încercat să-mi vândă, în tren, statuia lui Antihrist.

La prima vedere, era o cruce cu un răstignit, dar ceva nu era în regulă cu ea. Cel pironit era grozav de urât şi de schimonosit, cu neputinţă să te închini la aşa ceva… Omul care o vindea era surdo-mut şi scrisese pe un bileţel, că făcea asta pentru a supravieţui. Costa un leu.

Ţin statueta în mână, cât distribuitorul face turul trenului şi încerc un sentiment de mânie şi respingere grozavă. Simpla ei contemplare adună toată răutatea din mine. Nu-i nici măcar crucea tâlharului cel rău, identică dimensional, din câte ştim, cu cea a Domnului. Căci asta nu respectă nici regula secţiunii de aur a corpului omenesc, nici proporţia după care braţul orizontal trebuie să intersecteze verticala Crucii. Segmentul de sus este mult prea mic, a fost tuns, iar în vârf i s-a montat şi un belciug „funcţional”.

-Doamne, Tu eşti? Ce ai, ce Ţi s-a întâmplat?! Eu nu Te recunosc în acest kitsch.

Simt atunci grosimea nefirească a crucii şi o răsucesc. Pe revers, un al doilea răstignit. Nu sunt doi cavaleri care se susţin în luptă, spate în spate, ci o imagine care blasfemiază. Nimeni nu a fost încă răstignit pe spatele unei cruci. Cel ascuns, cel de pe dosul imaginii (fie ea şi tridimensională), cel care copiază un martiriu pe care nu-l trăieşte şi nu-l respectă, ci este pus acolo doar printr-un artificiu tehnic, este un hoţ al închinării ce i se cuvine doar Celui Adevărat. Este Antihrist.

Îmi dau seama că fac doar o speculaţie literală, un comentariu pe imagine, căci nici monahii îmbunătăţiţi, nici stareţii care au scris despre acela în vremurile din urmă (Dionisie Ignat,sf. Ioan Maximovici, sf. Lavrentie al Cernigovului) sau în secolele timpurii ale creştinismului (Sf. Efrem Sirul, Sf.Ioan Damaschin) nu spun cum anume va fi reprezentat Antihrist.

Mutul aşteaptă să-l miluiesc şi sărută apăsat crucea rătăcirii lui, ca să mă convingă s-o iau cu mine în poşetă, dar îl refuz. Nu, cel-urât nu va avea de la mine nici cel mai mic semn de consimţire, că ar putea să intre în viaţa mea.

-Iisus este Unul Dumnezeu, îi spun apăsat şi rar. Şi tu ce-mi vinzi aici, două legături la leu?! Crucea este pentru unul singur şi chiar dacă tu îl ajuţi pe alt om să şi-o ducă, eşti de aceeaşi parte cu el, n-ai ce să cauţi pe dos.

Surdo-mutul percepe doar refuzul meu de a cumpăra, nu disputa reprezentării dogmatice. Şi atunci se petrece un fapt miraculos. El lasă jos traista mare cu urâţenii (poate chiar el a creeat aberanta figurină, sudând în atelierul lor crucile rebut, abandonate de alţii) şi începe să mi-L propovăduiască gestual pe Hristos cel Adevărat, bănuind că nu m-am întâlnit niciodată cu El. Este atâta frumuseţe şi fervoare de a dărui, din puţinul pe care l-a „auzit” despre Hristos, el surdo-mutul, încât bucuria lui mă smereşte adânc. Eu nu L-am propovăduit îndeajuns, făcându-mi mereu scrupule dacă merită să scriu, dacă-i destul de literar ce spun. Pricep apoi, că n-are nici un rost să mă tem de Antihrist, de viclenia vreunei atingeri întâmplătoare cu acela sau de viitoare sosiri înfricoşătoare. Va fi destul să caut, prin viaţa mea, simplitatea acestui surdo-mut: mai puţină plecare a urechii, mai puţină vorbire în deşert… şi Hristos va continua să ardă înalt şi Adevărat în inima mea. Şi nimeni, cu nici o tehnologie, nu mi-L va putea lua.

Elena Frandeş