LOADING

Type to search

Pãrintele Ioan suferea pentru copii

Marii duhovnici ai neamului

Pãrintele Ioan suferea pentru copii

Share

Din categoria altor mijloace de educaţie religioasă şi de predare a religiei, la care se referă în memoriile lor unii discipoli ai părintelui Ioan, ar mai putea fi numite renunţarea la pedepse, recapitularea materiei predate în ora precedentă prin întrebări adresate elevilor, reproducerea într-o formă atractivă a unor episoade din Sfânta Scriptură, din Evanghelie sau din Vieţile Sfinţilor. La care s-ar mai putea adăuga dialogul  cu elevii, astfel încât anumite lecţii căpătau aspectul unor colocvii cu mai mulţi participanţi.

Toate acestea pot fi caracterizate şi puse sub semnul încurajării libertăţii de gândire şi a iniţiativei, atât din partea profesorului, cât şi din a elevilor. Din punctul de vedere al pedagogiei contemporane putem vorbi de o anumită înclinare sper metodele interactive de predare. Totuşi părintele Ioan preda, probabil, după programa analitică de atunci: mai întâi Vechiul Testament, apoi Noul Testament, catehismul, liturgica, istoria Bisericii.

Nu este exclusă posibilitatea ca, menţinându-se în limitele programei oficiale, să fi încercat să-şi extindă lecţiile, făcând trimiteri sau incursiuni în alte sfere tematica. Prin aceasta se va fi apropiat de ceea ce se numeşte metoda concentrică. Asemenea supoziţii pot fi confirmate parţial de faptul că părintele Ioan, care nutrea o mare dragoste pentru cultul divin şi pentru liturgică, acorda o mare importanţă acestor discipline, iar, pe de altă parte, de faptul că îi plăcea să-i familiarizeze pe elevi cu Vieţile Sfinţilor, ca şi cum acestea ar fi făcut parte din programă.

***

Un biograf al părintelui Ioan de Kronstadt, ieromonahul Mihail, scrie că „părintele Ioan îi învăţa pe oameni legea evanghelică, nu textele acesteia, deşi preţuieşte mai mult decât orice textul autentic al Evangheliei” că „la lecţiile sale se studiază istoria Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, nu istoria regilor lui Israel”, că „este preocupat în primul rând ca adevărurile evanghelice să fie însuşite de inimile învăţăceilor”.

În continuare, acelaşi biograf explică, apelând la mărturia unuia dintre foştii elevi ai părintelui, că „părintele nu punea niciodată note proaste, mai mult chiar, un trei („satisfăcător”) la religiei trecea drept o nemaipomenită ruşine”.

Într-o altă carte despre părintele Ioan este citată o mărturie a fostului său elev, N.V.Suroveţki, care îşi aminteşte ce mare jale a fost când cineva a căpătat odata un cinci („foarte bine”) cu minus. Tot el spunea că nu s-a pomenit niciodată ca cineva să nu fi ştiut lecţia şi că „în timpul orei era o linişte absolută”. Îi rămăseseră întipărite în minte pentru totdeauna orele din clasa a doua, când se trecuse la Noul Testament. „Trăiam tot ce ne povestea într-un fel de extaz solemmn: viaţa Mântuitorului ni se părea foarte apropiată. În timp ce ne vorbea despre patimile Mântuitorului, părintelui i se scurgeau din ochi şiroaie de lacrimi. Stăteam cutremuraţi, nu eram în stare să scoatem o vorbă.” Şi continuă: „Îi puneam întrebări părintelui, era bucuros să ne răşpundă. Ne manifestam o anumită curiozitate şi faţă de evenimentele din jurul nostru. Părintele se lăsa antrenat în asemenea discuţîi”.

Acelaşi fost elev îşi aminteşte: „A mai trecut un an, eram în clasa a treia. Părintele Ioan avea să ne explice că serviciul divin este o rugăciune comună către Creator. Ne explica în felul următor: «Când sunteţi în biserică va aflaţi înaintea feţei lui Dumnezeu.» Aceasta mi se părea ceva teribil şi misterios.” Elevilor le plăcea să meargă la slujbele părintelui Ioan, cei mai mulţi dintrei ei ştiau, iar unii îşi dăduseră ei înşişi seama de binefacerile părintelui şi de dragostea pe care i-o purta poporul. Foştii elevi îşi mai aminteau că obişnuia să le împartă cărticele cu coperţi colorate, recomandându-le ca lectură pentru acasă. Erau vieţi de sfinţi, foarte apreciate de copii. Nu erau în stare să înţeleagă deloc de ce părintele nu-i pedepseşte în nici un fel, ci caută să le lumineze mintea stând de vorba cu ei şi că obişnuia să le ţină partea în faţa conducerii şcolii. Îi lua sub tutela sa pe cei ce ajungeau în pragul eliminării din şcoală şi, de cele mai multe ori, aceşti elevi se îndreptau.

Totuşi uneori putea fi şi sever. Odată un adolescent de 16 ani şi-a exprimat faţă de colegi şi faţă de profesori îndoiala în divinitatea Sfântului Duh. Părintele Ioan l-a făcut ateu şi păgân, dar n-a ezitat să-i răspundă la întrebări, chemându-l şi la o discuţie particulară, după care tânărul s-a simţit „înnoit în duh”. Adoptând această atitudine liberă, binevoitoare faţă de elevi, nu înseamnă că părintele Ioan nega orice constrângere pedagogică. El scrie undeva: „Este oare cu putinţă să fie evitată constrângerea? Este posibil ca un creştin să nu supună pe altul unei constrângeri şi să nu se autoconstrângă în privinţa îndeplinirii prescripţiilor credinţei şi ale vieţii cucernice? Oare nu este scris în Sfânta Scriptură că «Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Mt. 11,12)? Cum poţi oare să nu-i constrângi pe copii să înveţe sau să se roage? Ce-ar ieşi din ei? Nişte puturoşi! S-ar deda la toate relele”. Găsim la fel şi acest avertisment: „Părinţi şi educatori! Aveţi grijă să nu vă lăsaţi duşi de mofturile copiilor voştri. În capricii se află, în germen, inima coruptă de mai târziu”.

În sfârşit, nu trebuie să uităm că în cele mai multe cazuri părintele Ioan era duhovnicul, cel ce primea spovedania elevilor săi. După cum se ştie, el şi-a cucerit în mare măsură faima prin iscusinţa de a spovedi şi, nu mai puţin, prin rugăciunile sale aducătoare de vindecare.

***

Atât din scrierile părintelui Ioan, cât şi din amintirile celor ce l-au cunoscut, ne putem convinge că nu numai concepţiile sale despre educaţie, ci şi practica pedagogică erau strâns legate de concepţia sa religioasă despre lume. În acelaşi timp, ne convingem că această activitate era în consonanţă cu structura sa spirituală profundă.

Aşa cum am mai spus, părintele s-a arătat preocupat, în activitatea sa pastorală, de soarta sărăcimii, începând prin a se apropia de copiii săracilor, pentru că iubea foarte mult copiii. Există numeroase dovezi despre această iubire. În amintirile care se referă la activitatea părintelui în cadrul liceului, ieromonahul Mihail reproduce câteva dintre ele, care vorbesc de la sine. Alfăm astfel că părintele Ioan suferea nespus ori de câte ori întâlnea cazuri de copii bolnavi şi că odată a îngenuncheat la pătuţul unei fetiţe bolnave, internată într-un spital, sărutându-i mânuţele şi întrebând-o: „Spune-mi, micuţo, ce te doare?”.

Altădată, cuprins de o negrăită tristeţe, îl mângâia pe un copil alienat mintal. În aceeaşi carte este reprodus un fragment de jurnal nepublicat, la care autorul va fi avut acces şi în care stătea în sanie pe locul din spate, rezervat de regulă lacheilor. Copilul a căzut şi s-a lovit. Relatând întâmplarea, părintele Ioan recunoaşte că s-a chinuit nespus numai la gândul că i s-a putut întâmpla aşa ceva şi că s-a simţit „bolnav sufleteşte”. Tot acolo găsim şi această frază: „În mijlocul copiilor, mă simt eu însumi copil!” , precum şi mărturisirea că îi plăcea foarte mult să meargă la orfelinate, în şcoli şi licee.

 ***

 

De o gingaşă dragoste faţă de cei mici este străbătut şi acest discurs ţinut la liceu, pe care îl redăm pe scurt: „Voi sunteţi copiii mei, fiindcă am făcut să se nască în voi vestea cea bună despre Iisus Hristos; sunteţi sânge din sângele meu duhovnicesc. Poveţele pe care vi le-am dat palpită în venele şi arterele voastre: v-am alăptat, şi continui să o fac, cu laptele cuvântului, ca din nişte sâni materni; sunteţi copiii mei, fiindcă vă ţin mereu în inimă şi mă rog pentru voi.Sunteţi copii mei pentru că eu, preot fiind, vă sunt părinte duhovnicesc, iar voi chiar aşa îmi spuneţi: părinte! Copiii mei! Aceste cuvinte îl fac pe diavolul să spumege de mânie, el fiind mereu pricină de neiubire, de răutate, de făţărnicie, dar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu mă voi supune lui nici măcar o clipă şi nu vă voi numi altfel decât copiii mei, fiindcă îmi sunteţi într-adevăr copii, după credinţă, dupa Biserica lui Dumnezeu şi dupa păţuirile pe care vi le-am dat, ca un îndrumător şi părinte duhovnicesc ce sunt. A spune cu inima curată unor copii străini «copiii mei» poţi să o faci numai întru Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi al Dragostei”.

Într-un alt cuvânt, rostit tot la liceu, părintele Ioan spunea: „Ce frumoae sunt florile, oleandrul, trandafirul! Cu cât le priveşti, nu te mai saturi zicând: cât de minunate sunt lucrurile Tale,Atotfăcătorul nostru! Chipul şi asemănarea Ta nu le găsim doar în om, ci şi în neînsufleţitele plante, în flori şi, totuşi oricât ar fi de frumoase, ele nu sunt decât fibră lemnoasă! Voi însă, copii, sunteţi florile noastre, florile lui Dumnezeu, flori fără preţ. Tot ce am spus despre flori vi se potriveşte vouă”.

 Aceste mărturii sunt de ajuns pentru a ne da seama că activitatea pedagogică a părintelui Ioan izvora din dragostea vie pe care o purta copiilor şi care, la rândul ei, venea din dragostea pentru toată lumea  păstorului de suflete. În unele biografii se relatează că primise cu mare bucurie să fie profesor de religie. Dar, oricât de profundă ar fi fost dragostea sa de oameni şî cu deosebire de copii, aceasta se nutrea şi se sfinţea din dragostea faţă de Hristos.

În această dragoste găsea suprema dulceaţă şi supremul bine; către această dragoste, ca izvor al vieţii, căuta să-i ducă pe toţi cei pe care îi iubea.

 

Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *