Parintele Paisie: Despre viata de familie

Cu prezentul volum, ce cuprinde subiecte despre familie şi despre încercările prin care trece omul din pricina crizei vieţii de familie din vremea noastră, continuăm publicarea Cuvintelor fericitului Stareţ Paisie. Stareţul spunea că cele mai multe din scrisorile pe care le primea proveneau de la oameni cu probleme familiale. Iar aceste probleme el le atribuia depărtării oamenilor de Dumnezeu şi iubirii lor de sine. „Mai demult spunea el, viaţa era mai liniştită şi oamenii făceau răbdare. Astăzi sunt ca brichetele, nici măcar un singur cuvânt nu suferă; după care urmează automat divorţul”. Încă de foarte tânăr, Stareţul a intrat şi a lucrat efectiv în marea familie a Bisericii, căci simţea că nu mai aparţinea micii lui familii. A dobândit dragostea dumnezeiască, făcându-se astfel Fiu al lui Dumnezeu. De aceea îi simţea pe toţi oamenii ca fraţi ai săi şi-1 iubea pe fiecare „cu dragostea lui Iisus Hristos”. „Atunci când văd un oarecare bărbat în vârstă, ne spunea Stareţul, îmi zic că acesta este tatăl meu. Când văd o bătrână, îmi spun că aceasta este mama mea. Iar când văd un copil mic, îl privesc ca pe nepoţelul meu. Pe toţi îi iubesc. Pentru unii mă bucur, iar pentru alţii mă doare. Ştii ce înseamnă aceasta?”.

Dar, potrivit cu cazul ce-l întâlnea, se şi făcea ca unul dintre aceştia, adică se făcea şi copil, şi frate, şi tată şi bunic. Iar această dragoste sinceră a sa îl ajuta pe cel care se apropia de el să sufere schimbarea cea bună, să pri-mească cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiască potrivit cu el. Ca mădular al Trupului lui Hristos, Stareţul nu numai că se ruga cu durere pentru cei care înfruntau probleme în cadrul familiei, ci ajuta şi cu cuvântul său, atunci când îi era cerut, chiar şi în subiectele cele mai delicate ale vieţii de familie, deşi el trăia ca un ascet. El însuşi fiind încercat în focul ispitelor şi în cup-torul bolii, care sub diferite chipuri 1-a cercetat din 1947 până în 1994 când a adormit, împreună-pătimea cu fiecare om ce suferea şi se ruga cu durere pentru cei bolnavi. Pentru propria-i sănătate se îngrijea numai atât cât să se poată sluji pe sine şi pe cei care îl cerce-tau. Credea că, dacă îşi va neglija propria-i durere, aceasta îl va înduioşa pe Dumnezeu şi astfel rugăciunea sa, făcută pentru ceilalţi bolnavi, va fi ascultată. Acelora însă le recomanda să facă tot ce era omeneşte cu putinţă ca să se tămăduiască, iar ceea ce nu era cu putinţă omeneşte să o lase în seama lui Dumnezeu. în acelaşi timp le întărea credinţa, ca să poată înfrunta boala lor punându-şi nădejdea în Dum-nezeu, dar şi pentru a nu uita că în viaţa aceasta toţi suntem „străini şi călători” şi că trebuie să ne pregătim pentru viaţa veşnică.

Volumul acesta – care se editează cu binecuvântarea Păstorului nostru, Înalt Prea Sfinţitul Nicodim al Kasandrei – este alcătuit dintr-un capitol introductiv şi şase părţi. Multe din subiectele acestui volum provin din discuţiile pe care stareţa, precum şi alte surori, le-au avut cu Părintele Paisie. Deşi, potrivit poruncii Stareţului de a-i îndruma la duhovnic pe cei ce vin şi ne cer ajutorul, adeseori se întâmpla – şi se întâmplă – ca unii oameni aflaţi sub presiunea vreunei probleme să-şi destăinuie durerea lor stareţei sau unei alte maici mai bătrâne, şi să le ceară sfatul. Uneori, pentru a fi sigure că răspunsul pe care l-am dat într-o problemă serioasă era cel corect, ne adresam Stareţului, care ne spunea pentru flecare caz cum trebuia înfruntată, după Dumnezeu, acea problemă. Dar şi Stareţul însuşi, în sinaxele obştei şi în discuţiile personale cu maicile, luând pricină de la vreo întâmplare din viaţa de obşte sau de la vreo anumită întrebare, obişnuia să spună greutăţile pe care le înfruntau mirenii. Iar aceasta o făcea ca să ne rugăm cu durere pentru lume.

De asemenea, ne dădea exemple de femei căsătorite sau mame, care, deşi nu aveau condiţiile duhovniceşti ale monahilor, au trăit totuşi o viaţă sfântă. în felul acesta ne îndemna să ne nevoim cu şi mai multă mărime de suflet. O parte din aceste subiecte s-au completat cu fragmente din scrisorile Stareţului, pe care ni le-au dat unii preoţi şi mireni evlavioşi. Pentru a ajuta pe tinerii care îşi fac probleme pen-tru calea pe care trebuie să o urmeze în viaţă, s-a aşezat la începutul prezentului volum capitolul intro-ductiv: „Tinerii în faţa celor două căi ale vieţii”. În el se accentuează faptul că cele două căi pe care le-a trasat Biserica noastră – viaţa de căsătorie şi cea monahală -sunt binecuvântate. Tinerii, potrivit cu chemarea lor, cu puterile şi cu mărimea lor de suflet, trebuie ca, neinfluenţaţi şi cu încredere în Dumnezeu, să aleagă una din cele două căi. Iar condiţia de bază pentru sporire în oricare din căile pe care ar vrea s~o urmeze este să trăiască o viaţă neprihănită şi duhovnicească.

În prima din cele şase părţi ale acestei cărţi sunt fixate ca temelie a familiei dragostea şi respectul reciproc dintre soţi. Răbdarea în greutăţile vieţii familiale, atunci când ea este însoţită de rugăciune, izbăveşte familia de la destrămare. Îîn partea a doua, care se referă la obligaţiile şi responsabilitatea părinţilor pentru o educaţie corectă a copiilor lor, se pune accentul în mod deosebit asupra importanţei pe care o are exemplul părinţilor, „dojana lor tăcută” făcută copiilor, precum şi asupra rolului pe care îl are mama. De asemenea se subliniază că afecţiunea şi dragostea faţă de copii sunt condiţiile de bază pentru dezvoltarea lor firească. Partea a treia se referă la copii, la bucuriile şi greutăţile lor de la vârsta pruncească până la maturi-tatea lor, precum şi la obligaţiile lor faţă de părinţi. Respectul şi dragostea faţă de părinţi, nu numai la vârsta copilărească, ci şi la maturitate, le asigură binecuvântarea lui Dumnezeu.

În partea a patra se dau sfaturi simple şi practice pentru viaţa duhovnicească în cadrul familiei. În felul acesta copiii şi părinţii sunt ajutaţi să trăiască zilnic Evanghelia, fie că se află acasă, fie la lucru, care trebuie, pe cât este cu putinţă, să contribuie la desă-vârşirea lor, cea după Dumnezeu, şi nu să-i „înece” cu neîncetatul stres. În partea a cincea, care se referă la diferitele încercări prin care trec oamenii în viaţa lor, se arată câtă mângâiere şi putere dă Dumnezeu celor care le înfruntă nu numai cu răbdare, ci şi cu doxologie. Boala, infirmitatea, clevetirile sunt o binecuvântare pentru omul care a prins sensul cel mai profund al vieţii. Prin suferinţele pe care le îndură îşi „plăteşte” păcatele, sau îşi asigură răsplată cerească. În sfârşit, partea a şasea cuprinde subiecte care se referă la înfruntarea corectă a morţii şi la pregătirea pentru ea. Stareţul lămureşte care este adevărata mângâiere pe care ar trebui să o aibă cei care se întris-tează pentru moartea persoanelor lor iubite şi sublini-ază cât de mult ajută parastasele, rugăciunile şi milosteniile ce se fac pentru cei adormiţi.

El înfăţişează o imagine simplă şi sugestivă a judecăţii viitoare şi a vieţii veşnice. Subiectele acestui volum pe de o parte pot ajuta pe cei ce se nevoiesc în lume, să ducă „lupta cea bună” cu mai multă râvnă, iar pe de altă parte pot deştepta conştiinţele oamenilor care se chinuiesc departe de Dumnezeu, astfel încât să devină mădulare conştiente ale Bisericii şi să se bucure în mica comuniune a familiei lor de pacea şi odihna pe care le-o dă viaţa duhovnicească. Paralel, ele subliniază că în cadrul căsătoriei este absolut necesară respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care „nu sunt grele’ . Dacă, de pildă, fiecare din soţi îşi jertfeşte voia proprie şi face răbdare, atunci nu se simte asuprit, pentru că aceasta o face din dragoste, simţind astfel înlăuntrul său o mângâiere plăcută. Se poate ca omul contemporan, obişnuit cu legile „destinse” ale societăţii de astăzi, să considere rigide şi cu neputinţă de pus în lucrare unele din poziţiile Stareţului, dar, dacă le va judeca prin prisma Evangheliei, va constata că ele sunt exprimarea exactă a ei. Stareţul întotdeauna îndemna la desăvârşirea în Hristos, cu toate acestea prin îndrumarea sa pastorală iluminată de Dumnezeu, îndelung-rabdă în faţa nepu-tinţei omeneşti şi foloseşte iconomia, desigur fără a consimţi la păcat. El se străduieşte, prin exemple, referiri la viaţa oamenilor din vremurile mai vechi, etc, să-l facă pe omul contemporan să înţeleagă că Dum-nezeu este viu şi „lucrează toate în toţis; şi că El nu răsplăteşte numai în viaţa viitoare ca un Răsplătitor, ci şi în cea prezentă ca un Părinte iubitor. Dar pentru aceasta omul trebuie să-şi arate buna lui intenţie prin mica sa nevoinţă. Căci puţin nevoindu-se, mult va primi. Iar această puţină nevoinţă trebuie să o facă, pentru a da „dreptul” lui Dumnezeu să intervină cu mult ajutor în viaţa lui. Mulţumim tuturor acelora care au citit manuscrisele acestui volum şi cu multă evlavie au formulat unele cugetări care au ajutat la întregirea lui. Nădăjduim că aceste cuvinte ale Stareţului să ajute familia – care, mai ales astăzi, se chinuieşte din prici-na uitării sau dispreţuirii poruncilor lui Dumnezeu -pentru a-şi afla în şanurile Bisericii adevărata ei menire, astfel încât părinţi şi copii să trăiască raiul încă din această viaţă.

Monahia Filoteia