LOADING

Type to search

Abdomenul Domnului

Editoriale

Abdomenul Domnului

Share
    În icoana ortodoxă a Răstignirii există un amănunt care de obicei nu e bine observat de ochiul creştinului rugător. Domnul Iisus Hristos este redat cu abdomenul puţin în faţă, fapt care îi deosebeşte radical reprezentarea iconică de toate celelalte reprezentări de origine apuseană. Ce înţeles are însă această reprezentare, pe cât de unică pe atât de  profundă şi spectaculară? 

Dacă e să răspundem dintr-o suflare o să spunem doar atât, că Mântuitorul se livrează cu toată încrederea celor ce l-au răstignit. Atât şi nimic mai mult. Astfel că imaginea şi înţelesul ne copleşesc alte înţelesuri teologice. Adică, Cel ce tocmai suferă un mare afront, bătăi, scuipări, însuliţare şi este la un singur pas de moarte, îşi deschide în mod iubitor personalitatea în faţa oamenilor, dăruindu-se integral şi fără rezerve. De aici şi concluzia, că cei ce-L răstignesc nici măcar nu îi sunt vrăjmaşi, ci după cum mărturisesc marea majoritatea a sfinţilor părinţi, doar  nişte ignoranţi ai dragostei Sale.

Acesta este de fapt superbul patimii divine al Domnului, care are încredere în cei care-l omoară, ca un îndrăgostit care pe „toate le crede şi pe toate le iartă” după expresia paulinică.

   Mai mult decât atât,dacă ne uităm mai bine în Icoana Răstignirii, observăm că trupul Domnului este mlădios, înşurubându-se pe Cruce, aşa cum viţa se aşează zglobie pe arac. El însuşi mărturisise cândva „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Pe cruce Domnul stă liber amestecat cu creaţia sa, mergând până la a deveni una cu lemnul crucii. Poate că tocmai de aceea, în primele secole crucifixele nu avea reprezentate pe el „chipul Domnului”. Erau simple şi pline de sugestivitate.
 
Ulterior însă, pietismul religios a alunecat în reliefuri şi a expandat trupul Domnului pe crucifix, ajungând până la dolorismul apusean al evului mediu. De ce este greşit acest dolorism. Însăşi Evanghelia duminicii care a trecut ne forţează să „zâmbim când postim” şi să respingem „durerea nevoinţelor” De aici tragem concluzia că pietismul, remarcat mai ales prin efuziuni sentimentale, este acea atitudine greşită a credinţei care trece în plan secund cunoaşterea dogmelor. El are o provocare sentimentală, printre care şi aceea de a ni se face milă de propriul Dumnezeu. Tablourile religioase apusene provoacă compasiune în faţa Patimilor Domnului. Ca şi cum Domnul ar avea nevoie de compasiunea noastră şi nu invers.
 
Apusul şi uneori şi unele tablouri sau cântece religioase storc la maxim compasiunea şi durerea noastră. Iar a avea compasiune înseamnă a simpatiza doar cu suferinţa cuiva şi nu a face ceva pentru bucuria lui. Ori nu acesta este scopul Domnului pe cruce. Paul Claudel spunea că „până la ultima suflare de viaţă, Hristos este preocupat de împlinirea întrupării sale”. Care este oare acest scop? Răspunsul e fără echivoc: realizarea Bisericii! Atragerea efectului Cinzecimii! Continuarea operei sale pe pământ prin lucrarea expresă a Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Nu degeaba se spune că: „El a agonisit cu scump sângele Său, Biserica Sa” Domnul Hristos nu se răstigneşte pe cruce pentru a scoate lacrimi din inima omului, ci pentru a începe lucrarea cea sfântă a eshatonului, adică mântuirea noastră.

Iată de ce El se oferă integral şi fără rezerve. Iertând şi iubind, precum vor face ulterior şi mucenicii care „se fac privelişte tuturor”. Adică se descoperă integral, în toate amănuntele purtării e chip dumnezeiesc. Iar a purta „chipul lui Dumnezeu” înseamnă a iubi până la jertfă.

 

Cătălin DUMITREAN

1 Comment

  1. david 18 aprilie 2014

    Cat de gol este altarul fara cruce…

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *