LOADING

Type to search

Aspecte paradoxale în deprinderea rugăciunii

Editoriale

Aspecte paradoxale în deprinderea rugăciunii

Share

Trăim într-o lume a competiţiei, arogantă şi orgolioasă, având o deosebită aplicaţie de a ne arunca în faţă defecte reale sau închipuite, pentru a declanşa trezirea complexului de inferioritate. Tradus în limbajul sufletesc, acest complex înseamnă receptarea continuă, dinspre lume, a unui mesaj de genul: Nu meriţi să fii iubit! Nu eşti bun de nimic. Pleacă de-aici!


Chiar faţa, chiar corpul celui atins de complexul de inferioritate conţine asimetrii vizibile, de parcă acela ar fi fost izbit pe neaşteptate de acest îndemn, iar concentratul de dispreţ al celor din jur i-ar fi stâlcit o parte din trup.
La Sfânta Liturghie, când nu izbutesc să intru în biserică şi să contemplu icoanele, privesc chipurile celor care stau afară şi în asimetriile lor, în buzele cu colţuri căzute, în bărbiile înfipte în piept, în umărul rămas în urma celuilalt recunosc urmele uriaşei neiubiri în care lumea îi scaldă, zi de zi. Mi-e o milă grozavă şi aş vrea să-i fac fiecăruia un mic dar, să-i spun, eşti special, meriţi să te iubesc! chiar dacă pentru tine, eu nu contez…
Există o schemă mică, a familiei, a şcolii, a locului de muncă, în care fiecare aşteaptă să fie recompensat cu aprecieri pozitive, cu un salariu de merit; dar rezervele de iubire ale acestui loc aproape închis sunt puţine, dacă printre membri ei nu sunt rugători, care să aducă „din afară”, energia iertării, a răbdării şi a iubirii. Am observat şi reacţia copilului de clasa întâi: în ziua când are ora de religie cu doamna preoteasă, fetiţa este fericită până seara, face lecţiile cu bucurie, iubeşte pe toată lumea, chiar pe bunica cea mohorâtă, poreclită hipopotamul. În restul zilelor îmi povesteşte plângând cum i se spune cu răutate:


-Nu eşti tu fata cea mai frumoasă din şcoală, ce-ţi tot piepteni părul! Ai desenat cel mai urât din toţi (asta, după ce prietenele i-au luat, fără să-i mai dea înapoi, cele trei gume de şters)! Eşti o toantă, nu ne jucăm cu tine, haideţi fetelor odată!


Dacă oamenii ar cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, toţi ar trăi o viaţă de pocăinţă, spune părintele Melchisedec de la Lupşa.
De ce nu cunosc nici eu dragostea Ta, Doamne, cine nu mă lasă, când sufletul meu tânjeşte atâta după o dragoste supralumească, aşa cum numai Tu poţi să-mi oferi?!
Neştiind că Iisus mă iubeşte, pur şi simplu nu ştiam să mă rog, adică să simt limpede, cu inima şi intelectul, fiecare cuvânt al rugăciunii, să las să se creeze imaginea lui interioară, ca sub această formă să-mi fie cules şi auzit în Cer.
Ar trebui să meditez asupra căderilor mele din iubire. De ce se petrec? Urlă satana mai tare decât toţi şi reuşeşte să mă convingă să devin judecătorul intolerant al dulcelui meu aproape? Mă simt dintr-o dată educator, eu care sunt ultima dintre toţi?! Doamne, fă-mă să simt gustul cenuşii care sunt şi să nu mai judec pe nimeni, să nu mai „educ” pe nimeni. Doar să iubesc şi să păstrez pacea.
Într-o zi, urletele inexplicabile ale copilului mă fac să bat, ca la o fereastră, în icoana Regelui Meu, ca să-i cer ajutorul care întârzie. Îi spun apoi, ca un ultimatum, Sfintei Fecioare:

 


-Deci nu mă ajuţi!


Paradoxal, plânsul copilului se linişteşte.
Mi-e ruşine. Aşa se face o rugăciune?!
Citesc manuscrisul Ieromonahului anonim şi descopăr că există metode paradoxale de învăţare a rugăciunii: „Spunând-o în adâncul inimii tale, te vei simţi coborând într-un şi mai mare adânc al rugăciunii. Şi cu cât vezi mai aproape de tine pericolul demonilor, cu atât te sileşti mai mult în rugăciune. Silindu-ţi inima, înaintezi din adânc în adânc în rugăcunea inimii, până vei ajunge la cea mai înaltă şi desăvârşită formă a rugăciunii neîncetate.”
Acel părinte a fost întrebat cum a deprins rugăciunea şi a răspuns că a învăţat-o de la demoni. Un altul a spus că a învăţat-o „de la copiii necuviincioşi, care par că spun cuvinte fără înţeles. Văzând copiii necuviincioşi, s-a temut ca nu cumva să se murdărească inima lui de la vreo vorbă rea sau de la vreun necuviincios cuget al inimii, de aceea şi-a silit-o la rugăciune atât de tare, încât a descoperit şi această metodă desăvârşită a rugăciunii inimii.”


Ştiam până acum că pot sili intelectul, memoria şi puterea lui de înţelegere, ca să obţin o performanţă bună la un examen. Dar să silesc inima?!
Poate că toate probele vieţii au tocmai acest scop, să ne ajute să-i dăruim inimii suprema performanţă: rugăciunea ei.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *