Biserica Mihai Vodă

 Aflându-ne încă sub influenţa mirifică a emoţionantei zile de ieri, trăită alături de Măicuţa Îndrumătoare de la Bucureşti,  de Părintele Adrian Beldeanu şi de credincioşii de la Biserica Mihai Vodă, şi încercând cumva să prelungim starea de bucurie, vă oferim în această seară câteva dezvăluiri cu totul tulburătoatre despre ceea ce înseamnă dragoste adevărată de Dumnezeu, de Maica Preacurată, de sfinţi, de neam, de ţară…
    

Bucuraţi-vă citind aceste minunate mărturisiri! Voia lui Dumnezeu e sfântă şi poate trece peste orice obstacole! Este nevoie doar de multă DRAGOSTE!

Există şi o legendă, cu mai multe versiuni, care explică motivaţia construirii acestei mănăstiri, de către Mihai Viteazu. Conform acestei legende
, într-o iarnă deosebit de geroasă, undeva între anii 1589-1591, Mihai, fiul vitreg al lui Pătraşcu Vodă cel Bun este prins din porunca lui Alexandru-Vodă cel Rău, pe motiv că ar fi uneltit pentru a ajunge la domnie. Mihai este dus spre Piaţa Sf. Anton, locul în care trebuia să fie executat prin decapitare. Drumul spre piaţă trecea pe lângă Biserica Albă Postăvari de sub Dealul Spirei, iar Mihai cu permisiunea gărzilor se opreşte la Sfânta Liturghie a bisericii şi se închină la icoana Sfântului Nicolae, făcând totodată şi legământul de a construi o mânăstire pe dealul din apropiere, dacă va scăpa cu viaţă din această situaţie. Versiunile legendei oferă două variante prin care Mihai a scăpat de osânda pregătită de Alexandru-Vodă cel Rău. 

Prima vorbeşte despre o garanţie depusă de 12 boieri, iar a doua accentuează calităţile fizice ale lui Mihai, ,,un bărbat falnic şi deosebit de arătos”. La vederea lui Mihai, gâdele înspăimântat ar fi aruncat securea şi ar fi fugit. Conform acestei variante Mihai ar fi fost eliberat la presiunea membrilor comunităţii, strânşi la locul execuţiei. Eliberat, Mihai îşi ţine promisiunea luată în faţa lui Dumnezeu şi construieşte mănăstirea.

În simplitatea ei, Biserica „Mihai Vodă” e superbă. Veşmântul imaculat al varului se întretaie cu rosul molcomit al brâului de cărămizi lăcuite. Turlele arămii şi poarta de stejar ghintuit sporesc impresia de monumentalitate severa, neostentativa.    Când vii dinspre Splaiul Dâmboviţei, abia o zăreşti printre construcţiile butucănoase şi încremenite din Piaţa Unirii. E un miracol. În ultima clipă, Ceauşescu s-a răzgândit să o dărâme. Decupată din temelie şi 
pusă pe şine cu nişte cricuri imense, biserica a fost mutată şi ascunsă în spatele unor blocuri cenuşii şi pântecoase. Eroismul unor oameni, ieşiţi în stradă cu piepturile goale, nu a reuşit să salveze nici Mânăstirea Văcăreşti, nici Sfânta Vineri. Nimeni nu poate şti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta Bisericii „Mihai Voda”. Dumnezeu a înţepenit mâna distrugătoare a Faraonului.    Se spune că în preziua demolării, Ceauşescu ar fi avut un vis cumplit. Asta l-a făcut să renunţe. Pe şoptite şi cu fereală, oamenii au comentat în fel 
şi chip întâmplarea, au văzut în salvarea bisericii un semn de mântuire şi de speranţă. Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi veghează odoarele cele sfinte. Nici nu se putea altfel: la „Mihai Voda” se află moaştele a 23 de sfinţi, o icoană făcătoare de minuni şi, mai ales, parte din 
Acoperământul Maicii Domnului. Indiferenţi şi grăbiţi, lăsăm în urmă veacuri de istorie şi bogăţii pe care alţii nici nu visează să le aibă.

       În timpul lucrării de restaurare, realizată de una dintre cele mai cunoscute restauratoare, specialistă în icoane cantacuzine, Irina Predescu, a ieşit la iveală inscripţia cu numele Icoanei, Odighitria, însemnul donaţiei făcute de monahul Ioan din Rusicon (Muntele Sfânt), anul 1666 şi semnătura acestuia. Odighitria (Hodighitria) înseamnă “cea care te povaţuieşte şi care te întâmpină”, “te previne înainte de necazuri”. Icoana era un dar pentru Mihai Viteazul, însă a ajuns la Bucuresti la mult timp după moartea voievodului. 

Aşa cum arată, Biserica „Mihai Vodă” e o bijuterie. Monument Unesco, a fost restaurată până în cel mai mic amănunt. Părintele Beldianu evită să vorbească în cifre, aşa cum evită să se plângă. Au fost zece ani de lacrimi şi rugăciune, zece ani de luptă cu birocraţia şi garajele construite până în uşa bisericii. Ceea ce îl doare cel mai mult e indiferenţa bucureştenilor, faptul ca puţini ştiu râvna creştinească a lui Mihai Viteazul. A ridicat mânăstiri şi biserici: în Schei, la Făgăraş, la Alba-Iulia. A înfiinţat episcopia de Huşi. A fost apărător al creştinismului şi în bătălii purta după sine cort de slujire – paraclis de războinic. A murit ca un martir, rostind un psalm din Psaltire – dăruit credinţei, fără să se opună sau să protesteze, prigonitorii lui crezând, aşa cum se zvonea, că se va încorona la Constantinopol ca Împărat al Răsăritului. Părintele Beldianu e convins că Mihai a fost un sfânt al neamului şi nu întâmplător călugării athoniţi de la Simon-Petras l-au pictat în pronaosul bisericii, aşteptând canonizarea lui. E vremea răbdării. Mai devreme sau mai târziu, Mihai îşi va ocupa locul pe care îl merită. Regretul părintelui se îndreaptă spre oameni, spre graba lor deşartă. Nimeni nu poate invoca scuza neştiinţei. Înveşmântaţi cu o străină râvnă, bucureştenii bat drumurile ţării, căutând icoane făcătoare de minuni, când, la doi paşi, în Biserica „Mihai Vodă”, se află comori copleşitoare, sfinte moaşte şi odoare cantacuzine, icoane şi candele brâncoveneşti, istorie şi trăire spirituala, neîntrerupte de sute şi sute de ani. Mergem la Athos ca să ascultăm muzica românească, tocmită pe note de Macarie Protosaltul, de Filotei Monahul sau de celebrul Cucuzel, privim chipul lui Mihai pictat la Simon-Petras, în timp ce ctitoria sa de la Bucureşti rămâne pe mai departe stingherită de blocuri, singură şi aproape necunoscută.Ca de obicei, suntem săraci, pe un munte de bogăţie.
„În Athos, Mihai Viteazul e considerat sfânt.„