Editoriale

Celor îngrijorați că nu le vor rodi țarinile

Marius Matei 19 ianuarie 2023

Să nu uităm să Îi cerem ajutorul lui Dumnezeu. Să nu fim copleşiți de stres şi să nu ne concentrăm pe haosul din jurul nostru. Să recunoaştem cu umilință că nu ne descurcăm singuri, că avem nevoie de El.

Hristos a distrus moartea, pentru ca noi să nu mai fim înghițiți de ea. Să nu ne mai concentrăm pe timpul de dinaintea morții ca pe un carusel contracronometru, ci să avem perspectiva veşniciei. Singura noastră vină să fie aceea că L-am iubit prea mult. Dacă Îi predăm Lui grijile noastre, avem timp să ne concentrăm pe ceea ce contează.

Să ne facem timp pentru milostenie, aşa păstrăm iubirea Lui în noi. Să căutăm soluții, nu pretexte şi speculații. Să nu uităm că adevărul că Dumnezeu este cu noi nu se va schimba.

Atitudinea de bază pe care o avem față de Dumnezeu este o deschidere completă spre mila Sa, o deschidere hrănită de nădejde, de dor şi de dragoste. Nu ne prefacem că Îl iubim, ci Îl iubim de-adevăratelea.

Hristos ne dăruieşte evaluarea Lui, modul Lui de a vedea lucrurile, ca să avem un reper. Fără această evaluare, suntem orbi. Aprofundând ceea ce El ne descoperă, scăpăm de apatie şi de disperare. Ateii nu înțeleg nicicum că creştinismul nu este problema, ci soluția. Doamne, nu lua harul Tău de la noi!

Orice criză este legată de o nevoie intensă. Ne dăm seama că lipseşte ceva esențial şi trebuie să facem ceva. Ce facem?! Doar ceea ce ar face Hristos într-o situație similară. Din criză ieşim atunci când nu mai luptăm împotriva Lui şi ne predăm Lui.

Hristos ne cheamă la sfințire prin adevăr, nu la o fugă laşă de realitate. Ne cheamă să nu fim singuri cu adevărul nostru, ci sfințiți şi apărați de adevărul Lui. Ne cheamă să fim activi (Psalm 118, 133).

Există un singur izvor al luminii (Dumnezeu), dar mai multe canale (patriarhii, profeții, apostolii, mucenicii şi cuvioşii). Prin smerenie, primim loc la masa Lui. Mântuirea înseamnă a avea acces la această putere vindecătoare, a fi în siguranță, a fi recuperat din pericol. Pierzania este exact opusul.

Să Îl alegem pe Dumnezeu, aşa cum şi El ne-a ales pe noi.

Oricât de mare va fi splendoarea Raiului, nădăjduim că o vom vedea. Când ne confruntăm cu o pierdere, să nu ezităm să Îi cerem ajutorul lui Dumnezeu. Când apar lucruri pe care nu le putem schimba, să Îi cerem curajul de a le accepta. O hotărâre ni se cere să o luăm în fiecare zi: să ne lepădăm de egoism, să ne luăm crucea şi să Îl urmăm (Luca 9, 23).

În fiecare zi ne concentrăm asupra cuvintelor Lui, nu doar la marile sărbători. Raportarea zilnică la Cruce este extrem de încurajatoare, deoarece primim putere din biruința Lui. Este bine să ştim că nu vom fi părăsiți de Dumnezeu niciodată (Psalm 27, 16). El nu ne va respinge, ci va aştepta mereu întoarcerea noastră în brațele Sale.

Pe măsură ce ne pregătim să Îl însoțim pe Golgota, să ne concentrăm asupra Lui, nu a soldaților sau a stării vremii în Orientul Mijlociu. Este timpul să ne schimbăm atenția de pe vocea noastră pe glasul Lui. Să acceptăm că merită să pierdem pământul, pentru a câştiga Împărăția Lui.

Putem să ne anulăm proiectele anterioare, pentru a face loc celor noi. Să ne schimbăm cu adevărat gândirea. Să ne concentrăm pe mesajul Lui. Să ne bucurăm că vom trece de la moarte la viață. Să nu ne întristăm de trecerea de la viață la moarte. Să ne concentrăm pe viața veşnică, nu pe moarte. În față nu ne aşteaptă moartea, ci învierea. E greu să trăim creştineşte. Să ne concentrăm pe a învăța să murim creştineşte, pentru a avea viață.

Lăsăm totul pe seama lui Dumnezeu. El nu ne va dezamăgi niciodată. Suntem în ascultare față de Cel mai bogat Stăpân. Nu ne mai lăsăm înşelați de forțele răului (Efeseni 4, 14). Nu ne concentrăm pe modul nostru de a vedea lucrurile, ci pe modul lui Dumnezeu. El ne va netezi calea (Pilde 3, 6).

Lucrările sunt în curs de desfăşurare, să nu ne amăgim că am biruit deja în lupta cu păcatul. Vom fi biruitori prin Hristos, dar asta nu înseamnă că nu mai luptăm. Ne concentrăm pe despătimire, pentru a scăpa de tulburare. Creştinismul este atât de frumos, încât păgânii nu s-ar fi putut gândi că poate exista aşa ceva!

Să nu ne concentrăm pe bârfe, să nu ne trăim viața comparându-ne cu alții. Avem nevoie de putere de a aştepta, forță de a avea paciență, de a nu ne pripi.

Să ne concentrăm pe pregătirea temeinică pentru participarea la Frângerea Pâinii. Avem un target pe termen scurt, să trecem la treabă, să nu amânăm ceea ce demult trebuia să începem. Să avem disponibilitatea de a ne lăsa învățați.

Să rămânem în Dumnezeu. Să menținem calea cea bună, unica, să nu mai pierdem timpul căutând alte poteci împotmolite. Cuvântul Lui să ne pătrundă în inimi. Zilnic să fim recunoscători. Să lăsăm definitiv deoparte chestiunile secundare.

Când începe un om să se gândească la Dumnezeu? Dar când începe să nu se mai gândească la Dumnezeu? Câți oameni caută sincer adevărul? Elucidarea problemei: relația personală cu Dumnezeu, așa cum vedem modelul dreptului Avraam. Există încredere între cei doi (Dumnezeu și Avraam). Avraam se încrede total în Dumnezeu. Îl creditează pe Dumnezeu (prezintă suficientă garanție). Înțelege că viața de după moarte este o depășire a morții, nu o supraviețuire palidă. Are conștiința unei căderi care ne-a coborât (și dorul după urcare). Înainte, Adam se temuse de Dumnezeu, deși Îl văzuse doar iubind. Așadar, credința nu este o relație contractuală (tranzacție, validare subectivă), ci o expresie a iubirii.

Nimeni nu va putea invoca nici o scuză că nu a răspuns chemării divine.
Vrem să fim mereu cu Hristos (nici o secundă fără El).
Cei ce atacă Biserica nu vor să își părăsească patimile.
Oamenii nu postesc și se miră că au arterele blocate.
Oamenii sunt furioși și se miră că fac atac de cord.
Oamenii sunt mega-stresați și se miră că fac atac cerebral.
Dumnezeu așteaptă de la noi nepătimire.
Dacă viața noastră e condusă de Dumnezeu, păcatul nu are nici o putere.

Hristos satură mulțimile cu Pâine, nu cu circ.
Ne refuzăm Cina doar pentru că – între timp – ne-am găsit alte îndeletniciri.
Doar plini de iubire, devenim capabili de slujire.

Fără Hristos, nu am ști de unde să începem.
Hristos să Se poată bizui pe noi.
Hristos promite mântuirea și o și oferă.
Hristos este centrul vieții noastre zilnice.
Hristos primește suferința, ca să ne scape de ea.
Hristos este Furnizorul tuturor bunătăților din viața noastră.
O viață cu Hristos, preocuparea noastră principală.
2020 să fie anul Scripturii și al cunoașterii lui Hristos.
Nu există decât un singur Învățător, Hristos, unicul Care nu a învățat ceea ce alții au predat.
Hristos în mijlocul nostru, viu și lucrător.

Părintele Efrem Athonitul ne spune cu mult har de ce iubim ortodoxia:

1. Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită.

2. Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii.

3. A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic.

4. Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului.

5. Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului.

6. O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om.

7. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Mântuirea personală trebuie să fie scopul suprem al fiecărui credincios. Pentru a ajunge la mântuire e nevoie de creştere permanentă în sfinţenie prin harul lui Dumnezeu (spovedanie – împărtăşanie) şi fapte bune (misiune socială). Acestea două se clădesc şi se întreţin cu ajutorul rugăciunii şi al educaţiei religioase.

Datorită unei greşite înţelegeri a scopului vieţii noastre sau a unor lacune în materie de educaţie religioasă, nu de puţine ori credincioşii practicanţi modifică acest „top” al necesităţilor duhovniceşti, în funcţie de înţelegerea proprie, de nevoile personale sau de anumite priorităţi pe care şi le fixează singuri. În general, clasificarea pe care o fac majoritatea credincioşilor este cea din topul fals.

Constatăm trei detalii importante:
1. Toate necesităţile de ordin spiritual, aşa cum sunt înţelese de credincioşi, sunt deplasate de la locul lor real. Aceasta denotă în mare parte lipsa unei înţelegeri adecvate a raţiunii noastre existenţiale, a scopului suprem – împlinirea umanului prin sfinţenie şi mântuire.
2. Majoritatea necesităţilor spirituale (3 din 5) ar trebui să „urce în top” pentru a se poziţiona pe locul lor real, ceea ce înseamnă că se acordă o mai mare importanţă necesităţilor secundare, în detrimentul celor esenţiale.
3. Cel mai evident „schimb de locuri” (cea mai mare urcare, cea mai mare coborîre) este între rugăciune şi misiunea socială; prima ar trebui să coboare, a doua ar trebui să urce cu câte trei locuri. Psihologic, aceasta s-ar traduce prin diminuarea atitudinii statice şi accelerarea acţiunii. Există şi un corespondent scripturistic: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7:22) şi „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov, 2:14-17).

Marius MATEI