Despre rugaciunea consolatoare de toate pierderile lumii

Am nevoie mai mult ca oricând de rugăciunea minţii în inimă, căci proba care mi se dă, a respingerii de către copilul preaiubit, este neaşteptat de grea. Cât de uşoară era trădarea şi rana inimii (deşi atunci mi se părea mortală), provocată de iubitul care mă părăsea pentru altă femeie. Dragostea unui copil n-o poţi înlocui decât născând altul, dar lucrul acesta este mai greu, trebuie ca Domnul să binevoiască. Unui copil, oricât te-ar răni, nu-i poţi dori grabnica pedepsire, ca unui soţ infidel. Paradoxal, acest gest al răutăţii prin gând cu care o soţie poate stinge biruinţa celui de lângă ea, este defulant. Dar copilului nu vrei să-i micşorezi şansa în viaţă, nu vrei ca gândul tău rănit să-i provoace nici măcar o vănătaie.
Aş vrea să pricep cum se întâmplă acest fapt, ca dragostea să dispară, adică răspunsul la dragostea ta, atât de impetuos altădată, să fie o imensă tăcere. Ce se întâmplă cu locul acela din inimă, care până ieri părea o grădină, vibrând de cântul păsărilor minunate ale iubirii copilăreşti…devine o scorbură, se atrofiază? Un paradis pierdut, pe care nu vrei să-l laşi pradă buruienilor frustrării. Este ca o casă nelocuită pe care o ai de îngrijit în continuare şi nu-i descoperi rostul.
Citesc în manuscrisul ieromonahului anonim: „Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.”
Neiubirea copilului, apărută din senin, fără vreun motiv pe care să mi-l reproşez, ci doar aşa, ca o frivolitate, este o lecţie pentru inima, care atât şi-a dorit să nu mai răspundă la ofensă cu răutate. Doar copilul putea să compună exerciţiul acesta, să mă înveţe să semăn cu Hristos, singurul Om care a continuat să iubească şi după ce a fost trădat. Nu frustrare, ci recunoştinţă îţi datorez, micule învăţător, copil minunat care ai încetat să mă iubeşti!
Am încercat de atâtea ori să deprind rugăciunea Lui Iisus, dar ea se oprea.
„Căci, dacă se va ruga cineva o jumătate de oră, lucrarea harului rugăciunii inimii rămâne cel mult o zi întreagă, dar nu mai mult. Aceasta se săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu neglijeze rugăciunea, gândind că, odată ajuns acolo, nu mai trebuie să se roage aşa şi pentru ca să nu mai cadă iarăsi în patimile cele dinainte ale păcatului sau în altele mai mari şi mai rele. Să se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silinţă şi zdrobire de inimă, deoarece acest lucru este aproape cu neputinţă. Să se roage însă neîncetat, dar şi în alt fel. Adică, după ce se roagă cu silire şi cu zdrobire de inimă şi începe a-l durea pieptul înlăuntru, în locul unde s-a lucrat rugăciunea stăruitoare, şi nu mai primeşte locul acesta mai multă silire, atunci să se roage fără silire şi fără zdrobire de inimă, ci într-un fel mai liniştit, măsurat şi odihnitor, până când se va vindeca şi se va odihni locul acela rănit din piept.”
Am sentimentul că rugăciunea mea este doar liniştită, căutând mereu să prindă ritmul unui metronom al bucuriei. Mi-e teamă că nu cunosc rugăciunea care face rană în piept. Înţeleg însă curând că rugăciunea cu zdrobire de inimă se face numai când atacul diavolului devine de nesuportat.
„Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare” explică mai departe ieromonahul anonim, cel ce îşi spune deznădăjduitul.
Ieri seara, alungată de copil, nu suportam lângă mine pe nimeni şi m-am mutat pe canapeluţa cea incomodă. Am simţit atunci un miros inexplicabil, care a durat puţin şi s-a îndepărtat de la mine. Era demonul răutăţii care pleca, luând mirosul rănii urât mirositoare. Dacă această chirurgie nu se petrecea acum, în clipa morţii i-aş fi văzut pe cei-urâţi, ciugulindu-mi-o. Binecuvântat eşti Doamne, că mi-ai vindecat rana acestei pătimiri, eliberându-mă de ea!
Îmi propun să iubesc cu toată puterea copilul în continuare, pentru tămăduirea pe care a adus-o în inima mea. Vindecarea, mai de preţ decât pretenţia egoistă a răspunsului la iubire, este o eliberare şi o pregătire minunată pentru a-L primi pe Hristos în cămara cea nelocuită a inimii. Şi mai înţeleg că, toate pierderile sufleteşti trăite în ultima vreme, pierderi prin moarte, prin trădarea prieteniei sau prin încetarea iubirii n-au fost decât o pregătire pentru a primi atât de râvnita rugăciune a lui Iisus, cea consolatoare a inimii, de toate pierderile lumii.