LOADING

Type to search

La ordinea zilei

Editoriale

La ordinea zilei

Share

A trecut Săptămâna Luminată și, treptat, odată cu apropierea datei relaxării promise, corpul social românesc pare să revină la normal. Dar și la discuții, altele decât cele pe tema epidemiei. Rețin două teme. Și o temă bonus!

Prima temă: chiar azi, Patriarhia Română a denunțat noua lege privind educația sexuală în școli drept un atentat la inocența, la curăția copiilor. Da, avem o incidență mare a gravidității la minore, ceea ce însă nu poate justifica generalizarea unor măsuri care, în alte țări, ar fi de domeniul asistenței și a consilierii. Când ai un caz, atunci aplici toate tehnicile de lămurire și căile de ieșire din impas. Individual sau în grupuri de risc, așadar, nu sistemic. În fapt, ceea ce se poate reproșa la felul acesta de legi este tocmai absența discernământului. Intenția poate fi bună, dar aplicarea după ureche sau, mai grav, după interes indeologic, duce în mod sigur la abuzuri. Elevii ajung să fie confruntați cu informații pe care le prelucrează greu sau a cărora gravitate le scapă. Una peste alta, mai ales pe marginea chestiunilor intime, educația vine din mai multe locuri: familie, școală (cu limitele de rigoare), comunitatea de credință, cercul de prieteni, asociațiile de profil, cultura categoriei de vârstă, mediul digital. Un mare semn de întrebare rămâne cel legat de graba, de oportunitatea unei legi pe subiect. În plus: cu o programă încărcată, de unde au fost izgonite istoria și muzica, latina și gramatica, a face loc educației sexuale, mâine celei financiare sau altor domenii la care visează legiuitorul în criză de idei serioase, reprezintă o bătaie de joc. În fine, nu cred că tocmai perioadele de criză precum cea pe care o traversăm, în țară și în lume, sunt propice forțării unei noi agende. Ar însemna un abuz bazat pe tăcerea impusă societății, pe limitarea dreptului la mișcare și reuniune, pe monopolizarea mediatică, pe lipsa modalităților de apărare. De aici și până la teoria conspirației nu este decât un pas pe care unii deja l-au făcut.

A doua temă: biserica-paraclis a armatei ruse, nesfințită încă, are o frescă smintitoare în care apar, la gramadă, țari care au luptat cu tătarii, generali din războaiele contra lui Napoleon, dar și Stalin, “justificat” prin rezistența antihitleristă, și Putin, “justificat” prin realipirea peninsulei Crimeea la Rusia. Unii și alții dintre comentatori au sărit repede, pentru că este comod, la dulapul cu conserve și au reîncălzit sloganurile legate de Ortodoxie și putinism, dintre credința pravoslavnică și jocurile geopolitice. Ca să fim înțeleși: narativul istoric al societății ruse este dominat de ideea lanțului neîntrerupt de mari succese. O gândire hegeliană, vizibilă și în mistificarea dirijistă a istoriografiei național-comunismului ceaușist: din război în război, indiferent cât de justificat sau de nedrept, de la un conducător la altul, indiferent cât de luminat sau de criminal, inclusiv față de propriul popor, de la o realizare la alta, oricât de imorală sau de distructivă, de la o modernizare forțată la zborul pe lună, de la … Ați înțeles: proiectul de națiune justifică, legitimează, confirmă și onorează pe toți cei care au pus umărul. Fără dubii, fără contextualizări, fără nuanțe, fără dispute hermeneutice. Puritatea idealului acoperă mizeria căilor de realizare. Banalitatea știută: scopul scuză mijloacele. Acesta este primitivismul intelectual și cinismul politic în funcție de care, pe termen lung, se va face distincția între societăți care au înțeles ceva din istorie, în primul rând din propriile greșeli, și cele care, precum cea rusească, dar nu numai, care refuză să se uite în oglindă și strigă în gura mare că cineva vrea să le falsifice identitatea. În treacăt fie spus, nici Ungaria lui Viktor Orban nu este departe de aceeași paradigmă, dovadă reciclarea “transilvanismului”, a “ungarității” dincolo de frontierele actuale. Dacă în Rusia domină vizionismul, în lipsă de viziune, în Ungaria este actual revizionismul, în lipsă de europenism. Teologic, nu ai cum participa la această construcție pocită, nu ai cum să te complaci, să închizi ochii. Oricât de puternică este legătura cu oligarhia, cu elita conducătoare, Biserica Ortodoxă, în Rusia și nu numai, îi are în vedere și în rugăciuni pe cei care au murit martiric, care și-au dat viața pentru credință, mai ales în vremea stalinismului.

O a treia temă, bonus: președintele Bundestag-ului (Parlamentul german), Wolfgang Schäuble, un politician conservator, creștin-democrat, de cursă lungă, cu merite incontestabile în procesul de reunificare a Germaniei, sub cancelarul Kohl, în construcția monedei unice și în gestionarea crizei financiare din 2008, a dat un interviu (vezi aici: https://www.tagesspiegel.de/politik/bundestagspraesident-zur-corona-krise-schaeuble-will-dem-schutz-des-lebens-nicht-alles-unterordnen/25770466.html) în care afirmă, cu subiect și predicat: “… wenn ich höre, alles andere habe vor dem Schutz von Leben zurückzutreten, dann muss ich sagen: Das ist in dieser Absolutheit nicht richtig. Grundrechte beschränken sich gegenseitig. Wenn es überhaupt einen absoluten Wert in unserem Grundgesetz gibt, dann ist das die Würde des Menschen. Die ist unantastbar. Aber sie schließt nicht aus, dass wir sterben müssen.” În traducere: “… când aud că toate trebuie să se subordoneze, să facă un pas înapoi în fața apărării vieții, atunci trebuie să spun: această absolutizare nu este corectă. Dacă există cu adevărat o valoare absolută în Constituția noastră, atunci aceasta este demnitatea omului. Ea este intangibilă. Însă ea nu exclude că trebuie să și murim.” Confirmând că, în Germania, există câteva linii comune tuturor partidelor, indiferent de orientare, adică o cultură orientativă (die Leitkultur), afirmația a fost salutată de toți liderii. Vă imaginați ce țipete ar fi declanșat un politician român la București cu o asemenea poziție, ce scoateri din context am fi văzut, cum i-ar fi cerut toți demisia, ce postări furibunde, ce de mai emoticoane?

Această sumară trecere în revistă nu ne poate decât încuraja să ne păstrăm cumpătul sau să îl recâștigăm, după ce am stat închiși în case, să vedem viața în dimensiunea ei completă, să nu ne lăsăm terorizați de dictatura sanitară, să fim responsabili, să fim solidari, dar nu panicați, deprimați, anihilați sufletește sau clătinați în credință.

Și să nu uităm:

Hristos a înviat!

Părintele Radu Preda

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *