LINIȘTEA MONAHALĂ

De câte ori intru într-o mânăstire am senzaţia unei alunecări într-o altă dimensiune, de parcă aş nimeri dintr-odată într-una din fantele acelea spaţio-temporale, care ni se vând ieftin în filmele SF scumpe. Totul e parcă aici diferit – aer, culori, miresme şi, mai ales, liniştea!

Mânăstirile au reuşit să consacre definitiv în mentalul nostru colectiv un anumit tip de linişte. Pentru că omul modern cunoaşte multiple valenţe pentru acest cuvânt.

Există liniştea staţiunilor de pensionari, în care timpul curge leneş, ca şi sunetele, în ritmul curelor balneare.

E mai apoi liniştea naturii, care uneori poate fi foarte gălăgioasă, un amalgam de triluri, foşnete, vuiete şi, mai rar, o absenţă desăvârşită a lor, pe care ştiu să o guste solitarii ascensiunilor montane din miez de iarnă.

Mai e liniştea parcurilor, opusă gălăgiei străzii, liniştea nopţii, care şi în marile metropole e îndeajuns de adâncă încât să te cufunzi în ea.

În fine, e liniştea bătrâneţii, a camerei măsurate de un ceas vechi şi vegheată de o icoană; sau, mai sumbru, liniştea apăsătoare a spitalului; sau, pentru cei care cred din tot sufletul, liniştea eshatologică a cimitirului.

Dar nimic nu poate sta alături de liniştea înmierată a mânăstirii, care îţi afundă sufletul într-o apă limpede, fără sfârşit, în care reuşeşti deodată să vezi şi să te vezi, şi care, mai presus de toate, te ajută să te rogi.

În fond, cupola impenetrabilă de linişte a mânăstirilor, pe care o caută o lume foarte pestriţă, de la pelerini fervenţi şi până la atei curioşi, cu sufletele neodihnite de întrebări, este, de fapt, rugăciune pură. O rugăciune care, adunând harul cum se adună ceara pe lumânare, strat după strat, îţi odihneşte sufletul.

Pentru că liniştea aceasta nu o poţi auzi decât dacă eşti tu însuţi liniştit, înlăuntrul ei…

Cristian CURTE