Necredinta in orice

De cand oamenii nu mai cred in divinitate, nu inseamna ca ei nu mai cred in nimic, ci cred in orice. Asa zice Umberto Eco. O data inlocuit Adevarul, minciuna are multe variante, frumos ambalate si greu descifrabile. O data parasita linia Traditiei, ratacirea este inevitabila. Unul poate ajunge la zeul banului, altul la statuia femeii, altul la idolul puterii, dar nimeni nu poate ajunge in cer fara credinta.

E foarte greu de decriptat parerea lui Cioran: Fara Tine, Doamne, sunt nebun; cu Tine, innebunesc. Sunt doua nebunii diferite: nebunia de a sta in afara harului si de a prefera rautatea si materia si nebunia dupa Hristos, de a rejecta tentatiile lumii. Orice profet a fost considerat la vremea sa nebun. Daca Hristos ar veni pe pamant si ne-ar predica Imparatia, probabil liderii ar vrea sa Il inchida la ospiciu. Daca apostolii ar veni sa predea la scolile noastre, i-am refuza: nu au masterat (Ica jr. zicea asta la curs). Suntem nebuni de nefericire fara Hristos, frustati si incompleti, nedesavarsiti, neiertati, nemantuiti. Suntem nebuni, inapoiati, anacronici in fata lumii daca postim sau mergem la biserica.

Putem trai in armonie doar daca suntem indragostiti nebuneste de Acelasi Dumnezeu. Avem un Prieten comun, avem o dorinta asemanatoare. Ne armonizam in rugaciune, suntem iertati prin venirea harului. Numai daruind lumina pe care nu o avem, o vom dobandi si noi, ce paradox steinhardtian!

Neatinsul ne apreciaza atunci cand vrem sa ramanem neinsemnati, simpli, saraci, sinceri, avand o singura comoara: incredere nemarginita in mila Lui. Sa ne rugam: „Rugăciunea pornită din inimă îi este de trebuinţă omului fiindcă lu­mina minţii noastre nu răzbeşte departe şi nu poate cuprinde în sine prea mult din lumina supremei înţelepciuni; Domnul Dumnezeu este Lumina cea nemărginită şi în lume se vădeşte noianul înţelepciunii şi atotputerniciei Sale, în timp ce în noi nu se află, ca să spun aşa, decât un strop infim din put­erea şi înţelepciunea Sa, fiindcă doar atât ni s-a dat să avem în trupul nostru supus putreziciunii.” (Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)