LOADING

Type to search

O minune a sfântului arhiepiscop Luca al Crimeei

Editoriale

O minune a sfântului arhiepiscop Luca al Crimeei

Share

Poate că scrisul meu nu trebuie să aducă nimănui atingere, nici preotului de parohie, nici Franţei, nici lui Daniel cel mic, colegul Mariei de la şcoală, pe care ieri l-am luat prea tare de guler, să n-o mai controleze la lecţii. “Asta e treaba mea”, îmi răspunde el, ţinându-se tare: “Nu e vina mea, că ea nu-şi face lecţiile.” Era un neadevăr, o defăimare. Maria îşi face întotdeauna lecţiile, toată familia o asistă pe rând, fiind unul câte unul, pedagog cu ea. L-am ameninţat pe Daniel că îl reclam la directoare, dar el a ţinut-o una şi bună: “Asta e treaba mea, pe care mi-a dat-o doamna învăţătoare.” Într-adevăr, ea a stabilit aşa. Fiindcă nu poate ajunge la opt, îl pune pe copilul cel mai bătăios să facă pe controlorul, terorizându-i pe toţi, până la opt şi douăzeci. Maria refuză să ajungă înainte de această oră la şcoală. Daniel nu vine niciodată la religie, l-a strâns de gât pe cel mai bun elev, a fost interogat la poliţie, dar este omul de încredere al învăţătoarei. Şi totuşi, eu sunt de vină că l-am luat prea tare, căci băiatul este sub ascultare şi şi-o face conştiincios.

Doamne, te rog să mă ierţi, că m-am crezut puternică şi tare. Doar Tu poţi s-o aperi pe Maria, eu voi născoci doar poveşti de consolare. Iartă-mă, că mi-am dat cu părerea. Învăţătoarea nu vede cu un ochi, îi este greu să ajungă la ora de vârf, o oboseşte să se uite în atâtea caiete… iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă că am uitat să-mi fie milă de această făptură, pe care şi fetiţa o iubeşte nespus…

„Pentru ce să ne amăgim pe noi înşine, înălţându-ne unii asupra altora, ca cei slăviţi din lume, pe cei smeriţi defăimându-i? Că zice Domnul: Cele înalte la oameni, urâte sunt la Dumnezeu(Luca 16, 15), dar noi, împotriva celor mai neputincioşi ne înălţăm” (sf.Efrem Sirul).

Nu asta am făcut certându-l pe Daniel şi judecând administraţia învăţătoarei?! Fiecare dintre noi încercăm să găsim soluţii de compromis neputinţelor prin care Domnul ne-a smerit. Mai bine să caut unde este ochiul meu lipsă…

Mă simt tânjind după rugăciunea neîncetată. Am avut-o doar când eram în mare necaz şi neputinţă şi Îl băteam la cap pe Domnul cu ea, până când rezolva totul. Dar în condiţii „de pace”, de viaţă cu o curgere obişnuită, nu sunt în stare să mă ţin de ea.

Citesc în caietele maestrului meu de rugăciune, ieroschimonahul Daniil de la Rarău: “E ca o adevărată nenorocire lăuntrică, pentru cucerirea stării adevărate de rugăciune, de a-ţi împlini pravila grăbindu-te, sărind şi trecând mai departe, când rugăciunea de mai înainte nu a fost incă sfârşită sau împlinită cum trebuie. Problema aceasta de mică disciplină lăuntrică, de adevărată stăruinţă în această nevoinţă ascetică nevăzută şi gingaşă, această asceză sufletească şi pnevmatică pe care o nesocotim atâta este covârşitoare.

Toată uscăciunea şi nerodnicia duhovnicească a omului vine de cele mai multe ori din lipsa aceasta lăuntrica de măruntă grijă şi atenţie faţă de sine însuşi, mai ales când ne-am aşezat la Faţa lui Dumnezeu. Ajungem ca o albie de râu nemărgenită, a cărei apă s-a pierdut în pustiul unui neant întreg de pietrişuri, nisipuri şi împotmoliri zadarnice.

Cei ce nu ştiu să stăruiască limpede pe linia firului unui singur gând care duce la o singură ţintă, aşa cum e rugăciunea cea mai scurtă a chemării Domnului, se pierd, se risipesc de tot, mor lăuntric, sfârşesc într-o înfricoşată albie seacă.

Orice străduinţă sau muncă risipită, sfârşeşte aşa, şi nu mai poate aduce nici o bucurie, şi nu mai poate da niciun fel de rodire.”

Ispita la risipire nu este numai în interior, ci vine mai ales prin lumea din jur. Şi ai vrea să te scuturi de ea, să-i spui, nu mă sili la nerodire, nu mă sili să fiu ca smochinul blestemat de Hristos. Si începi iarăşi să aduni, ceea ce trecătorul neatent a risipit.A bloca, a tulbura, a înfricoşa un om aflat în rugăciune, a pretinde urgent de la el ceva, a-i reproşa ceva atunci când se închină depăşeşte frivolitatea şi viclenia prin care sunt risipite cele ale lumii. Prin gesturile acestea neatente este risipită însăşi rugăciunea şi nu s-ar putea spune că lumea este prea bogată în ea. Sunt suficiente câteva asemenea întreruperi, pentru ca scheletul sufletului, întemeiat pe bucurie, să se trezească purtând o frumoasă cocoaşă.

La prânz, când merg sa iau lectiile Mariei, pe care am preferat azi să o ţin acasă pentru o mică tuse, îmi tremurau genunchii, de parcă aş fi fost în faţa unei probe grele, de posibilă pierdere a sufletului. De cine mi-e teamă, de micul Daniel?!

Scrie pr.Cătălin: “Vorbele pe care le aruncăm în neştire şi nesăbuinţa noastră sunt creatoare de prăpăstii sufleteşti şi aducătoare de iad…”

Am ajuns să lovesc făpturi tot mai slabe, realizez şi mă ruşinez. Eram chiar pe buza prăpastiei, care-şi sclipea iadul în adânc, iar eu îl contemplam ca pe un simplu peisaj cu lac. Doamne, ajuta-ma sa nu pier sub propria rautate!

Când trec strada, înteleg că făptura pe care o atac indirect este învăţătoarea. Sunt în curtea şcolii şi aştept, nu apare nici un copil, sunt cu toţii la sport sau au plecat?! Un pustiu ca de sfârşit de lume mă încearcă. Sunt ultimul om dacă am ajuns să mă simt in conflict şi cu învăţătoarea copilului. Este un mod de a jigni însuşi conceptul de Învăţător. Trebuie sa vorbesc cu ea, nu se mai poate! A vorbi este egal cu a te împaca, parcă îmi spune îngerul. Şi dacă torn cine ştie ce chestie şi o jignesc, mai încearcă cel-rău să mă alunge din faţa şansei de pocăinţă. Şi iată că o văd prin transparenţa geamului, lângă bodygard, nu ezit nici o clipă, Îngerul mă împinge cu putere de la spate şi alerg spre ea, să-i cer lecţiile! Doamne, fii binecuvantat! M-am împăcat cu această fiinţă, atât de blândă, încât habar nu avea că am avut ceva împotriva ei! Şi mi-am amintit deîndată cum l-a îmbrăţişat pe Claudiu, copilul care plângea, fiindcă începuse să nu mai vadă…

De întâi martie, Maria i-a dăruit lui Daniel, prigonitorul ei, mărţişorul pe care băieţelul i-l cere. Este atât de sărac că, dintre toţi copiii care sărbătoresc venirea primăverii, doar el nu avea nici unul. Desigur, am lăudat-o pe mica mea creştină.

-Nici un copil nu a râs de mine, spune ea. I l-am dat lui Daniel pe cel mai frumos, miniatura cu Tom şi Gerry.

Acum câteva zile, Sfântul Luca al Crimeei a făcut cu mine o minune. Pe când prăjeam ceva, un strop de ulei fierbinte mi-a sărit în ochi, pedepsindu-mă parcă fiindcă am îndrăznit s-o judec pe învăţătoarea cea blândă, cu ochi de sticlă. Mă împăcasem, vorbisem cu ea, dar… cum ar fi fost durerea mea dacă nu făceam nici un gest?! Nu trebuia să uit cât fusesem de rea. Şi ochiul mă ustura, iar imaginea era înţesată de scame negre. Mi se părea foarte grav. Să merg la spital? Am luat să citesc acatistul sfântului Luca, chirurgul fără de arginţi, care a operat mii de orbi, redându-le vederea. Abia încep să citesc, că lacrimile elimină din ochiul lovit o impuritate triunghiulară. Continuând să mă rog, privirea îmi cade pe sticluţa de agheasmă, adusă de pr.Ionuţ de la Athos. Picur din ea în ochi şi parcă tot trupul mi se sfinţeşte. În ziua următoare, la acelaşi ceas al rugăciunii, picur din nou.

Azi ochiul nu mă mai doare deloc şi văd cu el perfect.

Bucură-te, sfinte arhiepiscop Luca, cel descoperit cu inima întreagă, la cincizeci de ani după trecerea ta la Domnul! Bucură-te, fiindcă mă reaşezi mereu în lumină, fiindcă ai grijă de ochii şi de inima mea!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *