Omilii despre umilință (VI)

Părerea altora despre noi nu este decisivă: pe Pavel, barbarii îl considerau criminal, deși era sfânt (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 109). Nu este nevoie să ne justificăm în fața barbarilor: ce crede Dumnezeu despre noi contează, nu ce inventează unii cu informații incomplete și cu intenții necurate. Ca să rămânem pe calea care duce spre sfințenie, să nu participăm la nici un eveniment unde cântă coruri satanice (Ibidem, p. 132), la nici un spectacol păgân, chiar dacă vom fi acuzați că nu înțelegem arta urbană. Este alegerea noastră: ne învățăm să facem față presiunii sociale.

Chiar dacă nelegiuiții ne vor înconjura din toate părțile, Dumnezeu ne va păzi (Ibidem, p. 198). Câtă vreme sunt la adăpostul divin, nu vom fi înfrânți niciodată: singuri cu Dumnezeu formăm o majoritate. Chiar dacă barbarii devin mai violenți, să nu ne fie teamă: Dumnezeu este cu noi! Nici un creștin nu a fost abandonat de Stăpân. Ostilitatea din jur să nu ne tulbure: Hristos câștigă mereu și nu pierde niciodată. Ne e suficient că Îi aparținem Lui.

Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Îndurarea lui Dumnezeu ne garantează că Dumnezeu ne vrea binele, puterea lui Dumnezeu ne garantează că Dumnezeu ne face acest bine. Dumnezeu vrea să ne mântuiască pentru că este îndurător și doar El poate să ne mântuiască pentru că este atotputernic: ne scapă de iad.

Puterea lui Dumnezeu nu ne păzește de venirea încercărilor, ci ne păzește de consecințele acestor încercări. Răul temporar experimentat pe pământ nu ne poate fura bucuria binelui veșnic. Suntem un popor care a rezistat numai prin credință: fără să fie un clișeu, acest adevăr ne dă speranță (tot prin credință vom scăpa și de acum încolo, Hristos nu poate fi șterpelit din inimă). Cât rămânem în Biserică, avem şansa biruinţei, scrie Daniela Șontâcă, iar postul care ni se aşterne acum în faţă nu e decât o uşă către ea.

Există o bucurie imensă: cea pentru mântuire, care provoacă psalmi de recunoștință pentru tot restul timpului (Ibidem, p. 206). Dificultatea să nu ne oprească râvna: să fim vigilenți cu orice capcană înșelătoare, ca să nu cădem în moleșeală. A da sau a nu da (totul), aceasta este întrebarea. A dărui o inimă străpunsă sau a nu o dărui. Fariseul avea multă carte, dar – spre deosebire de vameș – nu se gândea la Dumnezeu, ci doar la el, cum să apară într-o lumină favorabilă, cum să stoarcă maxim posibil dintr-o situație care nu anunța nimic.

Bucuria eliberării din războaie și din lupte este cea mai mare posibilă: nu mai suntem victime, ci biruitori (rănile ne sunt vindecate). Nu există bucurie mai mare decât aceasta. Mai presus de orice, să Îl slăvim pe Cel ce ne-a eliberat și a câștigat războiul pentru noi (Ibidem, p. 307). Pacea Lui nu va avea sfârșit. Probabil că motivul pentru care nu învăţăm niciodată nimic din istorie este acela că suntem incapabili să ne imaginăm realitatea războiului duhovnicesc şi a urmărilor sale, de teamă că, dacă facem asta fără credință suficientă, ne vom pierde sufletele.

Ce moștenire lăsăm: palate lumești sau cheia palatului ceresc? Viaţa duhovnicească este moştenirea cea mai de preţ pe care o putem lăsa copilului nostru. Neîncetat, Dumnezeu ne poartă de grijă, ca să nu pierdem moștenirea promisă. Cei care se gândesc doar la averile lumești se supun jugului prostiei (Ibidem, p. 332), neînțelegând nimic din planul divin și fiind pricină de sminteală pentru mulți.

De multe putem fugi în lumea aceasta, doar de noi înșine nu: conștiința ne urmărește oriunde am fi (Claudiu Bălan, Conștiința, un argument puternic în favoarea existenței lui Dumnezeu, în Creatorul universului, nr. 1/2019, p. 30), ca un mecanism de confirmare a binelui. Viața poate proveni doar din viață, scria Pasteur în 1864 și nu a fost contrazis. De ce nu putem zbura: ca să ne smerim, ca să nu fugim de cei pe care i-am dezamăgit. De ce nu ne putem teleporta: ca să nu fie haos (am fugi doar după plăceri și nu ar fi nimic statornic în viața noastră). Nu zburăm și nu ne teleportăm, ca Dumnezeu să ajungă mai ușor în inima noastră (Ibidem, p. 70).

Fără străpungerea inimii nici sclavia nu o putem îndura, nici libertatea nu o putem menține, scria Sfântul Nicolae al Ohridei acum un secol. Fluturii monarh călătoresc mii de kilometri spre ținuturi pe care nu le-au văzut niciodată, dar ajung la destinație: să migrăm spre rai! Amprenta veșniciei în fiecare suflet: dorul după Dumnezeu. Dovada adevărului: cât de mult ne bazăm viața pe el. Toată lucrarea noastră să fie doar spre slava lui Dumnezeu (Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Ed. Predania, București, 2010, p. 69), nu spre slava noastră deșartă.

Să ne lăsăm duși, ca norii pe cer: să nu Îi opunem rezistență. Numai Hristos propune soluția completă la problema umană. Dar această soluție trebuie prezentată copiilor noștri de mici, cât încă nu și-au pierdut inocența: să aducem pruncii în fața Lui! Până mai înțelegem frumusețea Evangheliei, putem scăpa. Dumnezeu cel Atotputernic lucrează în inimile oamenilor, în zborul lor către desăvârșire (Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 251): prin smerenie, răbdare și umilință ne menținem zburând.