LOADING

Type to search

Editoriale

Omilii despre umilință (XII)

Share
Fiul lui Dumnezeu a putut să se întrupeze în om, luând asupra Sa toate ale omului, afară de păcat. Asta e foarte important când e vorba de mântuire, pentru că mântuirea e adusă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel fără de păcat și poate Domnul Hristos să ne ajute și nouă să scăpăm de păcate. Părintele Teofil de la Sâmbăta: suntem sau nu suntem pe calea mântuirii? Avem sau nu avem preocupări de mântuire? Am realizat sau nu ceva în privința aceasta? Unde ne găsim, ce facem de-acum încolo, ce mai putem face?
Dumnezeu prea milostivul, însă, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit – afară de păcat- şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Acum am putea pricepe, scrie părintele Arsenie Boca, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm. Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii (Pr. Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, Ed. Credința Strămoșească, București, 2012, p. 27).
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, găsind teren fertil. Rămâne în noi, adică nu este furat uşor, nu este înăbuşit. Rămâne în noi aducând roadă, rămâne în noi încolţind, crescând, înflorind şi rodind. Esența Evangheliei este răscumpărarea, iar esența răscumpărării este jertfa substitutivă a lui Hristos. Hristos schimbă crucea noastră în bucurie a învierii. Hristos Domnul Care cunoaşte crucea noastră nu doreşte ca noi să suferim, ci ne cheamă să ne apropiem mai mult de El, să simţim ajutorul Lui, să transforme singurătatea şi suferinţa noastră în bucuria întâlnirii cu El, Cel răstignit şi înviat.
Să oferim Domnului prima oră proaspătă din fiecare dimineață! Să umplem pământul cu cântecele noastre de recunoștință. O porție zilnică este cu adevărat tot ce avem nevoie, fără să ne îngrijorăm pentru aprovizionarea de mâine. Uneori, acțiunile noastre sunt atât de păgânești, încât nu ne-ar recunoaște nimeni că suntem creștini fără o etichetă la gât. Când Dumnezeu preia conducerea, nu trimite tancurile, ci în linia întâi îi vedem pe cei smeriți și blânzi.
Biblia este cartea cu care vrem să trăim și cartea cu care vrem să murim. Auzite în întregime, Evangheliile povestesc despre Hristos ca Împărat, Domn și Stăpân, Preot și Arhiereu, Pedagog și Dascăl. Majoritatea oamenilor amână cât de mult pot problema morții și a vieții de după moarte, dar – la un moment dat – această întrebare îi va privi direct, fără ocolire: speranța să nu se prăbușească în frică. Să nu ne temem că viața va avea vreun sfârșit, ci că nu va avea un început real. Citim Scriptura nu doar ca să aflăm ce s-a întâmplat, ci mai ales pentru a ști cum vom trăi.
 
Biblia vrea să ne asigurăm că nimănui din jurul nostru nu îi e foame, că toți orfanii pot supraviețui și chiar zâmbi la finalul zilei. Când am dăruit ultima dată un covrig? Când ne-am pus cu adevărat speranța în Creator mai mult decât în oameni, indiferent de poziția lor socială?
Unii atei cred că toți credincioșii sunt precum vecinii lor: în Israel, ca ultraortodocșii mozaici, în Suedia, ca protestanții, în Spania, precum catolicii, în România, precum ortodocșii. Ca și cum tenisul de masă ar fi la fel cu hocheiul pe gheață, doar pentru că sunt ambele sporturi. Dincolo de superficialitate și comoditate, omul poate găsi indicii interesante, care îl pot conduce pe calea spre fericire. Principalul obstacol știm care este: păcatul (mândria, desfrânarea, trândăvia, iubirea de bani).
Ceea ce ne îndurerează, de fapt, este neputința de a vedea ce este viața, în scurgerea timpului  (Nicole M. Rocas, Timpul și deznădejdea, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 43). Această neputință vine din deasa distragere a atenției: începem o lucrare, suntem întrerupți, nu mai știm unde am rămas și ne pierdem coerența, răbdarea și perseverența. Veșnicia Îl arată pe Dumnezeu ca Ființă, timpul Îl arată ca acțiune. Ce ne oferă timpul: șansa de a ne îndrepta spre Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat omului rătăcit o cale de a se întoarce la El.
Dumnezeu începe să strălucească pentru noi și noi începem să strălucim pentru Dumnezeu (Ibidem, p. 51). Dumnezeu își revarsă dragostea pe măsura capacității noastre de a răspunde: timpul este momentul de așteptare de când Dumnezeu ne bate la ușă până în clipa în care Îi deschidem.
Orice păcat este păcat pentru că face rău celuilalt, scrie părintele Savatie. Toate cele 7 patimi mari aduc atingere celor care ne iubesc. Invidia, mînia, curvia, beția, iubirea de bani sau lenea, toate aduc suferință celor din jurul nostru. Nimeni nu se duce în pustie să bea, să lenevească și să urască, toți o fac între oameni. În pustie se duc doar cei care doresc să se purifice și să nu mai facă rău celorlalți prin patimile lor. Orice păcat este o formă de egoism, orice virtute este un dar pentru ceilalți.
Toată angoasa noastră provine din undele de șoc ale răutății noastre față de ceilalți: când putem să ajutăm, dar nu o facem (Ibidem, p. 60). Rugăciunea este ca scrisul, mereu ne reîntoarcem la ea cu nerăbdare. Cu cât ne debarasăm de gândurile distructive prin întoarcerea la Dumnezeu, devenim mai sănătoși. Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât dacă avem o inimă deschisă în totalitate.
Trebuie să fim atât de pregătiți să ajutăm, scria Rainer Maria Rilke, încât să depășim măsura de care este nevoie. Iar o creștină din Toronto completează: Binecuvântați sunt cei ce încep să ajute, cei ce își lasă stupoarea în urmă și încep să acționeze constructiv!
 
Primul lucru pe care L-a făcut Hristos după înviere: a împăturat o haină! Mahrama ce fusese pe capul Lui nu era împreună cu giulgiurile, ci deosebit înfășurată într-un loc. Este un indiciu al învierii, un hoț de morminte nu ar fi făcut asta.
 
Hristos a prădat iadul, l-a jefuit, a eliberat ostaticii.
 
Deznădejdea ne hărțuiește, dar nu este obligatoriu să ne și învingă. Fără iertare, sufletul nostru nu are valoare (C.S. Lewis, Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 27). Singurul remediu valid: să credem în iertarea păcatelor. Hristos a murit pentru oameni tocmai pentru că oamenii nu merită să mori pentru ei: a murit ca să-i facă să merite (Ibidem, p. 104).
Omul antic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern vorbește doar cu sine însuși (Ioan Chirvasă, Să dăm glas Sfintei Evanghelii, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 138).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *