LOADING

Type to search

Parinte Anania,

Editoriale

Parinte Anania,

Share

Prefer să vă vorbesc astfel, folosindu mă de apelativul „simplu” de părinte pentru că aşa v-a cunoscut şi aşa v-a îndrăgit lumea românească, ţesută pe tivul a două veacuri. Şi nu de ieri, de azi, ci de câteva decenii bune ale năvalnicului secol 20, plus cele aproape două „aşezate” ale noului mileniu. La fel, din câte îmi pare, tot aşa vă definiţi cel mai bine – ca persoană. Exact aşa, drept părintele Anania v-aţi înfăţişat sub cerurile nescrise (încă) ale Oltului ca tânăr monah, tot aşa v-aţi prezentat public încă din tinerereţile răzmeriţei clujene, astfel vi se adresau în intimitatea unei şoapte pline de respect gardienii ori anchetatorii din temniţele pe unde v-a târât regimul bolşevic, aşa vă cunoşteau confraţii de la Uniunea Scriitorilor, aşa vi se adresau autorităţile civile, clerul ortodox dar şi poporul binecredincios – din România ori din îndepărtata Americă, aşa eraţi cunoscut ca membru de frunte al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, aşa vă puneaţi în circulaţie ideile în agitata presă postdecembristă.

Într-un cuvânt, părinte Anania, aşa ţin să mărturisesc – cui mă citeşte sau cui mă aude – că am rămas profund mişcat sufleteşte de cartea de Memorii (Ed. Polirom, 2008) pe care aţi aruncat-o ca o bombă cu ceas pe piaţa culturală şi duhovnicească. Nu, nu vă dezminţiţi nici în pragul senectuţii şi, din câte se pare, nici dincolo de ea! Reprezentaţi (prin cele aşternute în buchii curgătoare şi prin cele trăite în viul vieţii, neslovoslovite încă) o nesfârşită provocare faţă de conştiinţa noastră comună. Conştiinţa care, la o adică – sau chiar şi la două adici – e fiinţial predispusă spre amorţire, spre toropeală, spre concesie. Mă întreb, părinte Anania: conştiinţa aceasta estropiată s-o regăsi numai la noi, românii?! Sau o fi aşa la tot „omul recent”, căruia Patapievici îi descrie neputinţele firii duhovniceşti şi perversitatea culturală camuflate într-un triumfător aer de normalitate (auto)impusă?! Iarăşi, nu ştim – sub aspectul conştiinţei personale ori colective năclăite în torpoare –  dacă acea „vajnică lumea nouă” (a lui Ov. Hurduzeu, de data asta) cu ticurile ei comportamentale este de găsit numai în Apus sau dacă ea nu s-a insinuat între timp şi printre noi, românii…?

Oricum ar fi, mai nimic din istoriografiile Bisericii din perioada comunistă (chiar dacă sunt redactate după 1989!) şi, la fel, foarte puţine dintre mărturiile contemporanilor/actanţilor acelor ani vorbesc cu îndurerată sinceritate despre trauma obsedantului deceniu, despre delaţiuni, cedări, pacturi ruşinoase. (Paranteză: ruşinoase doar prin slăbiciunile extrem de omeneşti care le au stat la temelie: cariere, invidii, gelozii profesionale, imposturi etc). Ne-aţi lăsat spre reflecţie interioară dar şi publică o spovedanie care nu vă exonerează de nici un păcat – nici măcar de cel al naivitaţii. Dar mai mult decât aceste păcate – de profunzime sau făţişe, care dau tensiune şi veridicitate lucrării – am sesizat o curioasă „lunecare” prin fapte şi prin propria viaţă, ca şi cum nu ar fi fost întru totul a dvs. Din tonul scriiturii, din atmosfera detaşată a exprimării, din onestitea dezarmantă a relatărilor reiese o nefirească, aseptică imparţialitate. De ce, părinte Anania, sau mai bine spus, cum aţi atins această neverosimilă stare de graţie? A fost efortul de rememorare (a se citi retrăire) prea dureros? Sau aţi iertat şi aţi uitat tot ce ţinea de chinurile cărnii? Sau poate doar v-aţi purtat cu naturaleţe prin lume juruinţele monahale, în urma cărora realizezi că nu-ţi mai aparţii?

Apoi, întrebările continuă: de unde aţi dobândit cerbicia de a fi în răspăr cu mersul oficial, prescris, al lumii? De unde hristica îndârjire de a nu trata cu năimiţii slăbiciunilor noastre? De unde siguranţa că numai aşa e bine? De fapt, cine şi cum v-a arătat calea, părinte Anania? Şi iarăşi: dacă cei mai mulţi dintre români s-ar fi purtat atunci aşa, cum am fi arătat noi, copiii lor, astăzi?
M-au impresionat portretele (inedite pentru un „tânăr” cititor ca mine) pe care le creionaţi cu aprigă sinceritate unor persoane în preajma cărora aţi stat şi lucrat „ale Bisericii” într o semiclandestinitate, dar şi… semioficial: patriarhii Justinian Marina, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpaşu. Tot timpul pe o muchie sau alta, tot timpul în clar obscur, tot timpul cu bocceaua de fugar pregătită. Hăituit de sistem, vânat de oameni, dar cu pile „Sus”. Aţi descris apoi călugări, scriitori, oameni de cultură, profesori, colegi ş.a.m.d… Fără să-i judecaţi (cu micile excepţii datorate exclusiv unui irezistibil exerciţiu scriitoricesc), reuşiţi perfomanţa de a-i lăsa să se judece aproape singuri, doar prin ei înşişi. Descrieri fruste, abrupte, dureroase – dar fără nicio patimă în plus decât „slăbiciunea” pentru o sintaxă memorabil mânuită. Doamne, ce ar mai făcut un scriitor de talentul dvs. cu aceste subiecte trăite nemijlocit! Ce loopinguri stilistice, ce evoluţii ameţitoare printre retorici, ce redactări şi ce verdicte răsunătoare ar fi punctat în respectivele Memorii?! Aici se probează faptul că talentul pur, nedublat de o conştiinţă creştină eşueză în superbie, în olimpianism, în desconsiderare, în decepţie, în cinism şi în câte altele.

Desigur, nu-mi pot reprima acest exerciţiu de admiraţie făţişă dar şi regretul de a nu fi înţeles cu o secundă mai devreme ce personaj fabulos avem la îndemână, printre noi: ca simpli oameni ai credinţei, ca preoţi ori sinodali, ca oameni de litere şi ziarişti, ca mărturisitori ai suferinţelor acestui veac, dar şi ca posibili trăitori ai provocărilor celui ce va să vie…
Şi acum mă adresez dvs, cititorilor, care nu aţi apucat încă să lecturaţi “Memoriile”: totul se termină în stilul caracteristic – de roman de senzaţie, cu subiect eclezial (ce „Pasărea  Spin”, ce „Roşu şi Negru” – telenovele subţiri!). „Bătrânul soldat” este chemat din nou sub drapel, prin slujirea arhierească de la Cluj. Nu vrea – ca de obicei – se încăpăţânează, dar este somat să accepte această demnitate pe care o vede (până în ziua de azi) ca pe un jug, dar pe care l-a purtat cu o nobilă eficienţă. Cu cât nu şi-a dorit anumite lucruri, cu atât a avut parte de ele! Logica vieţii sale pare împletită, ca un fuior sublim şi copilăros, pe voia Domnului, pe chemarea şoptită a Bisericii.

Părinte Anania, acum am înţeles multe din atitudinea, din biografia şi din lucrarea dvs. Reprezentaţi trăirea ortodoxă în fibra ei îndărătnică, sunteţi încăpăţânatul de serviciu al unei întregi lumi care are dreptate pe fond şi va avea întotdeauna. Încăpăţânatul unei lumi pe care nu numai comunismul a prigonit-o ci şi cei cu mult înaintea lui; tot aşa fac şi vor face şi cei de după el. O lume care nu are rezolvări politice, economice şi nici măcar exclusiv culturale. O lume a credinţei de adâncime, care trăieşte subversiv şi respiră la marginea catacombei. O lume care nu va muri decât odată cu lumea asta, ba chiar îi va supravieţui cu o secundă, atât cât să poată spune: „Vino,Doamne!”.
Tăria şi bărbăţia dvs. sunt arme ale Duhului. Bucuraţi-vă!

Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *