fbpx
LOADING

Type to search

AMINTIREA UNEI ZILE LA PADOVA

Pelerinaje

AMINTIREA UNEI ZILE LA PADOVA

Share

 

Am pus florile drept chezaşe ale mărturisirii mele. Florile pe care le-am găsit atât de frumoase în Piazza della Erbe. Erau acolo zeci de comercianţi care te invitau cu gesturi pline de curtoazie ca să cumperi flori, fructe şi atâtea alte souveniruri care să-ţi amintească de peregrinarea ta prin aceste locuri. Un fel de „amnteşte-ţi trecătorule” că oadtă, în nu ştiu care an, paşii tăi au trecut prin acel loc, ir ochii tăi s-au veselit la vederea acestor splendori…

 

Amiaza toridă cu temperaturi de 38 de grade, mi-a mai tăiat din elanurile turistice şi m-a făcut să mă aşez la masa unei terase spre a cere un doar un pahar cu apă. La câţiva paşi se afla Piazza della Frutta cu cu Pallazzo della Ragione, o construcţie impozantă despre care Părintele Gheorghe Verzea îmi mărturisea că are o imensitate de camere. În acest loc, în Evul Mediu, se decidea dreptul „la viaţă şi la moarte” al oamenilor simplii şi erau săvârşite cele mai faimoase procese din nordul Italiei.

 După câteva clipe de reverie m-am ridicat şi m-am grăbit spre Biserica San Antonio sau Basilica del Santo aşa cum atât de frumos pronunţă italienii. Drumul îl cunosc aproape cu ochii închişi. Străduţe strâmte medievale, trotuare cu arcade nesfârşite, care te feresc de ploaie, de soare, de tot ce doreşti. Coteşti din Piazza delle Erbe spre Via Canzano, apoi faci dreapta prin fala clădirii prefecturii şi intri pe Via San Francesco şi în cele din urmă la dreapta pe Via Cesarotti de unde contempli sublimul bisericii în care se găsesc moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Anton.

 

Mi-aduc aminte că într-o seară de ianuarie Părintele Gheorghe m-a invitat pe Via San Francesco la o seară de rugăciune cu fraţii romano-catolici. Am fost vizibil emoţionat atunci când pătrunzând în Biserica San Fancesco nu am întâlnit decât oameni fireşti, amabili, surâzători, primitori de străini. La începutul slujbei s-a apropiat de mine Episcopul Padovei Antonio şi m-a salutat în cea mai curată şi limpede limbă românească:

 

– Doamne ajută!

 

 

Cu greu mi-am stăpânit o lacrimă şi la rândul meu i-am transmis în italiană cele mai sincere gânduri de bine. Monseniorul a zâmbit şi m-a privit cu interes în ochi. Nu mai spunea nimic, dar faţa sa era curată, senină şi blândă. Parcă însă totuşi ar fi vrut să mai adauge ceva, dar a preferat să-mi atingă mâna în semn de prietenie cu palma sa şi apoi să se îndrepte spre sacristie. Rugăciunile care au urmat nu au avut nimic extravagant şi ipocrit. Erau simple lecturi din Sfânta Scriptură, cântece ce preaslăveau bucurie păcii în inima omului, iar la sfârşit episcopul s-a adresat poporului rugându-i să nu mai facă diferenţă între cei ei şi fraţii ortodocşi. Istoria, ispitele şi lucrarea celui rău ne-au despărţit într-atât de mult că cei mai mulţi nici nu concep o împăcare sau măcar dreptul de a sta de vorbă unii cu alţii.

 

Am simţit un nod în gât. Faţa episcopului era atât de liniştită şi cuvintele sale păreau mai mult decât fireşti. Am căzut pe gânduri. Mă străduiam încă şi încă o dată să înţeleg ce anume a stat la baza schismei între Răsărit şi Apus. De unde acele vicii ale istoriei care au trezit orgolii, interese politice şi alte neajunsuri umane ce s-au răsfrânt asupra unităţii fraţilor. În faţa mea stătea acum un om care ne vorbea despre Iisus Hristos cu aerul cel mai natural posibil. Şi cuvintele sale se simţeau a fi din inimă. Nimic cosmetizat, nimic preparat doar de dragul complezenţei şi al diplomaţiei. Auzeam de multe ori expresia:

 

„Siamo fratelli insieme” şi aveam impresia că trăiesc într-o lume ireală, angelică şi plină de frumos.

 

Desigur, că nu puteam scăpa de gândurile cele vechi. Ani de zile m-am străduit să dispreţuiesc tot ceea ce ar însemna credinţă străină, învăţături eretice etc. Veneam dintr-un Ardeal în care cuvântul „catolic” era asimilat cu cel de „duşman al poporului”. Reînvierea Bisericii Greco-Catolice de dup 1989 a aprins şi mai tare reacţia intransigenţilor. A fost un moment de cumpănă al istorie bisericii transilvane. Ca şi cel de la 1700 care-şi are neajunsurile şi plusurile sale, dar pentru un ortodox din ţara mea numele de catolic e asimilat cu ruperea unităţii eclesiologice, cu tunurile generalului Bucow care a „ras” câteva sute de schituri şi mânăstiri şi cu ofensiva discreţionară şi patrimonială a Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj.

 

De aceea, în acest context al unei întâlniri cu prelaţii catolici o serie de gânduri se îmbulzeau în conştientul meu, aducându-mi întrebări şi dileme fără de răspuns:

 

De ce? De ce? De ce?
x
FRAŢII POT STA NUMAI ÎMPREUNĂ

 

Seara s-a sfârşit cu o strângere generoasă de mână. Credincioşii, preoţii, episcopul au dat cu toţii mâna unii cu alţii. De mine s-au apropiat oameni necunoscuţi, cu mâna întinsă şi cu dorinţa vădită de a-mi arăta simpatie. M-am fâstâcit, am bâlbâit cuvinte de mulţumire şi am pornit plin de sentimente creştine spre uşa bisericii. Părintele Gheorghe radia. S-a apropiat de mine şi mi-a zis:

 

 

Monseniorul Antonio ne-a mai promis o biserică într-o localitate de lângă Padova. Acesta e darul lui, are dragoste faţă de ortodocsie şi iată ne pune la dispoziţie locuri pentru slujire. Unde am putea noi să mai găsim un asemenea om? Sau când am avea noi românii din diasporă banii necesari să construim alte biserici. Ne-ar trebui ani mulţi, sume imense, aprobări care sunt greu de primit şi necesită influenţe şi aşteptare îndelungată.

 

Bine, dar aceste gesturi sunt total dezinteresate?

 

În toate lucrurile există Părinte Cătălin un interes. Scopul lor e să stabilească un climat de pace şi bună înţelegere cu românii ortodocşi. Suntem foarte mulţi aici în Padova. Nimeni nu îşi doreşte tensiuni.

 

Din ţară ecumenismul poate fi văzut şi altcumva.

 

Da, dar numai din ţară. Aici însă este altceva. Supravieţuim cum putem. Nu e uşor. Celor de acasă le e poate comod să facă judecăţi de valoare. Acolo sunt biserici, preoţii supravieţuiesc bine, fonduri se mai găsesc pentru zidiri de biserici. Aici însă e cu totul altceva. Aceşti oameni fac nişte gesturi extraordinare, ca să ne ofere biserici. Nouă, creştinilor de rit oriental. Vă daţi seama?

 

Părintele Gheorghe avea deplină dreptate. De acasă e uşor să te gândeşti la dogme, la canoane, la derapajele istoriei. Să stigmatizezi nişte oameni fără a le cunoaşte sufletul şi deschiderea umană. Să te ascunzi după draperia canonică ca să-ţi maschezi propriile micimi sufleteşti. Să te semeţeşti ca mare apărător al patrimoniului patristic, dar să o faci cu ură, cu duşmănie, cu vanităţi de prost gust. Să crezi că prin acest dogmatism betonat „aduci slavă lui Dumnezeu”.


O NOUĂ BISERICĂ ROMÂNEASCĂ

 

De curând la Camposampiero, o localitate de lângă Padova, românii mai primiseră de la Monseniorul Antonio un loc de slujire. Se pare că acesta se află chiar în proximitatea celebrului nuc în care şi-a făcut chilie Sfântul Anton de Padova. Spre sfârşitul vieţii, acesta a fost găzduit de un conte pe moşia sa şi în ramurile generoase ale unui nuc şi-a confecţionat un loc de meditaţie şi rugăciune. Acolo stătea ceasuri întregi vorbind poporului şi aşteptându-li mutarea la cer. Sute de ţărani veneau zilnic ca să asculte predicile sfântului. Atmosfera era una incredibilă,plină de pace de sufletească. San Antonio le cerea oamenilor să nu se dezechilibreze în credinţa lor, să facă fapte bune şi să se roage neîncetat. Le spunea că moartea fiecărui om înseamnă o izbăvire, că fiecare valorează doar atât cât dăruieşte aproapelui său inima ce o poartă, că fără de iubire nimeni nu va intra în Împărăţia Cerurilor.

 

 

La Camposampiero a rămas nucul şi amintirea unor zile sublime în care, prin Sfântul Anton, Dumnezeu a vorbit oamenilor în limba italiană. Şi a vorbit aşa cum vorbeşte cu grecii, cu românii, cu ruşii şi cu toate neamurile pământului. Pe înţelesul şi firea lor. Ca un tată care ştie să se coboare la nivelul fiecărui fiu pentru a se face înţeles şi pentru a împărtăşi aceeaşi iubire. Pentru cei ce se cred „popor ales”, asemenea evreilor din vremea Mântuitorului, gesturile divinităţii nu pot fi pe deplin înţelese. În posesivitatea lor, ca având de fapt o iubire deviată, unii pot invoca argumentul că Dumnezeu nu se coboară decât acolo unde îi sunt păstrate sută la sută toate învăţăturile sale. Dar nu este aşa. Iubirea este întotdeauna îndestulătoare pentru toţi, şi pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi. Pentru cei mai „dotaţi” dintre fii, dar şi pentru cei mai neputincioşi. Şi acest lucru îl face Dumnezeu cu toate popoarele.
x
EMOŢII ÎN CETATEA SFÂNTULUI

 

Drumul spre Basilica del Santo mi se pare un drum al soarelui. Odată ajuns în Piazza del Santo am un sentiment de pace şi de
profundă libertate. Tarabele comercianţilor sunt ca de obicei arhipline cu iconiţe. Un singur chip, aceeaşi ochi limpezi şi acelaşi zâmbet lin pe toate souvenirurile. Sfântul Anton te priveşte din toate aceste efigii comerciale şi pare a te invita la o prietenie veşnică. E ca şi cum ţi-ar spune: „Întinde mâna, cumpără această icoană şi eu voi rămâne de acum înainte în palma ta, în inima ta şi în casa ta. Voi fi protectorul tău şi te voi apăra de mii de rele. Nu-ţi întoarce faţa omul, chipul meu şi ochii tăi sunt una!”

 

Peste drum de biserică sunt alte şi alte magazine cu obiecte de artizanat. Evident având pe Sfântul Anton în centrul atenţiei. Cafenelele, magazinele şi restaurantele poartă şi ele nume evlavioase: Caffe la Santo, Hotel Al Santo, Pasticceria Lilium al Santo etc. Peste tot o lume calmă şi nicidecum grăbită. Femeile italiene se dovedesc atrase de mersul pe bicicletă. E practic şi contribuie la menţinerea sănătăţii corporale. Bicicletele se scurg din minut în minut prin faţa ochilor, marea majoritate având în faţă un coşulet fix pentru eventualele cumpărături. Bărbaţii sunt atraşi mai mult de motociclete, dar cred că această pasiune are şi o limită de vârstă. Marea majoritate sunt tineri şi dornici de puţin teribilism. Îşi conduc autovehicolul cu mândrie şi multă siguranţă. Apar din toate sensurile, la toate intersecţiile, la stopuri, la trecerile de pieton şi în parcări. Trebuie să fi foarte atent pentru ai evita, altfel rişti să te alegi cu o sperietură grozavă şi pateu chiar cu mai mult.
x
FIORUL UNEI CATEDRALE

SUBLIME ŞI CRINII IUBIRII

 

Şi acum linişte. Am intrat în Biserica San Antonio. Mers uşor aproape pe vârful picioarele. Am aerului omului de casă, care vine în acest loc parcă de o viaţă întreagă. Sunt patru ani de când am intrat prima dată în acest superb edificiu de cult al Padovei. Atunci mi se părea că sunt într-o altă lume. Priveam perplex spre arcadele gotice şi spre absidele pictate într-un albastru marin şi mă gândeam dacă totul este real. În centrul bisericii descoperisem în dreapta un frumos altar sau Cappealla del Sanntissimo. La început se numea Cappella dei Gattamelata, după numele familiei nobiliare ce a donat în secolul al XV-lea banii necesari construcţiei. Însă îmediat privirea mi-a alunecat fascinată spre Cappella della tomba din sant Antonio. Acolo am descoperit racla cu moaştele Sfântului Anton. Ţin minte şi acum că am rămas stană de piatră şi nu exagerez acea trăire. Nu am putut decât să mă închin, în cel mai firesc stil ortodox şi să-mi spun: „Doamne, cât e de frumos!” Apoi, apropiindu-mă de mormânt am îngenuncheat pe un loc special amenajat rugătorilor şi am spus în lacrimi primele rugăciuni.

 

E momentul în care am văzut şi primele flori. Crini albi în marea lor majoritate. Aduse de oameni care cunosc bine faptul că sfântului îi plăceau foarte mult aceste flori. Se şi spune că această floare a rămas simbolul Sfântului Anton. În fiecare an de 13 Iunie, ziua de praznic a sfântului se binecuvintează crinii şi copiii, adică iubirile cele mai alese ale Sfântului Anton. Există şi o rugăciune blândă pe care preoţii o rostesc mai înaintea de stropirea crinilor cu apă sfinţită. Ei zic aşa:
Dumnezeule, ziditorul, păzitorul şi ocrotitorul neamului omenesc, iubitorul curăţiei celei sfinte, dătătorul harului dumnezeiesc şi izvorul mântuirii veşnice, binecuvântează a crinii aceştia pe care, astăzi, îi purtăm înaintea ta, în cinstea sfântului Anton, mărturisitorul tău şi învăţător al Bisericii.

 

Te rugăm binecuvântează-i şi dăruieşte-ne harurile de care avem nevoie. Tu, preabunule, care ai dăruit crinii spre binele neamului omenesc, întru mireasma parfumului şi spre alungarea bolilor şi neputinţelor, trimite asupra lor atotputernicia ta.

 

Fă ca în orice împrejurare îi vom folosi, fie aşezându-i în casele noastre, fie în orice alt loc, purtându-i cu duh de evlavie, prin mijlocirea sfântului Anton, să fie alungat de la noi duhul cel rău, să coboare în sufletele noastre curăţia cea mântuitoare, şi să se îndepărteze de la noi orice fel de boală, neputinţă sau slăbiciune. Iar noi care îţi slujim ţie cu credinţă statornică să dobândim pacea şi harul tău. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

 

CATALIN DUMITREAN

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *