Mănăstirea Crasna: Altarul dintre flori
Share
Pe drumul ce leagă Ploieştiul de Braşov prin Vălenii de Munte, în localitatea Homorâciu, veţi întâlni un indicator spre stânga pe care scrie: Mănăstirea Crasna. Drumul urcă lin, şerpuind printre coline, oferind călătorului privelişti de o rară frumuseţe. Cei care nu se află pentru prima oară pe aceste meleaguri de vis ştiu că mănăstirea poate fi zărită de departe, asemenea unei lacrimi albe picurate pe-o pajişte, verde în inima pădurii. Ajunşi în capătul satului Schiuleşti, după încă 2 km de mers prin pădure, veţi ajunge la mănăstire. Nu e uşor, dar veţi fi răsplătiţi pe deplin. De Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Lumea CREDINŢei MAGAZIN ILUSTRAT s-a alăturat celor peste 700 de credincioşi veniţi să se închine în aceste locuri despre care mulţi spun că sunt „Raiul coborât pe pământ“.
Schitul ca o lacrimă
În prima jumătate a veacului al 18-lea, în târgul Vălenilor s-a aşezat un vameş. Iubitor de arginţi, State vameşul s-a lăsat atras de zestrea strălucitoare a Stanei Badiu, fiica unui negustor pricopsit, pe care o luă curând de soţie, sporindu-şi astfel averea. Neavând copii, cei doi l-au crescut pe un nepot de soră al Stanei, Radu, din familia Potlogeştilor, pe care l-au dat să înveţe carte, astfel că acesta a ajuns preot. Când popa Radu s-a petrecut la rându-i din această lume, i-a lăsat feciorului său Dinu Potlogea nu numai o avere însemnată, ci mai cu seamă o educaţie aleasă. Ştiutor de carte, cu un scris frumos şi frază îngrijită, Dinu Potlogea a ajuns în cele din urmă logofăt, ba chiar postelnic. În acea noapte de Gerar când Catrina, femeia lui, i-a dăruit, cu preţul vieţii, un fiu căruia după botez i-au zis Nicolae, lui Dinu Potlogea greu i-ar fi trecut prin minte şi printre lacrimi că nu se va scurge multă vreme şi amândoi, tatăl şi pruncul abia ivit pe lume, se vor afla ctitori ai aceluiaşi schit în care, peste anotimpuri, alambicul toamnelor târzii va plămădi laolaltă culorile bisericii cu cele ale cerului. Biserica a fost ridicată între anii 1824-1828 pe aceste locuri unde, potrivit documentelor, se afla un vechi schit de lemn, ridicat de călugări încă din anul 1745. Mai întâi s-a călugărit Dinu Potlogea, care a devenit Chesarie monahul. Nu după multă vreme, Nicolae, fiul său, murindu-i şi lui soţia, a devenit Nil monahul. Toată averea lor au dăruit-o schitului. Loruşi, tatăl şi fiul nu şi-au păstrat nimic din viaţa aceasta; poate doar câteva amintiri şi-un bob de rouă pe obraz, încolţit ca o lacrimă la moartea nevestelor lor. Alături de Silvestru, aşezat stareţ de către episcopul locului, de Nil şi Chesarie, ctitori, s-au mai aflat la început în obşte Teofan, Veniamin şi Ghelasie. Apoi au început a veni pe rând Epifanie, Gherasim, Paisie, Ioanichie, Nicandru, Pahomie, Elefterie, Ioil, Savatie, Darie şi cine ştie câţi alţii, pe care ţărâna din care au fost alcătuiţi i-a îmbrăţişat, făcându-le uitat numele, dar trecându-le slava în cartea ce se va citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire.
Fratele Pavel şi cei 7 ani în „pustie“
Anii au trecut unul după altul, ca vântul şi ca gândul, luând, o dată cu strălucirea de odinioară a schitului, şi averea Potlogeştilor. Mai întâi a venit secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, apoi, în anul 1916, schitul a fost jefuit de către ocnaşii evadaţi de la salina Slănic, iar în anul 1920 un incendiu a distrus chiliile, stăreţia şi arhivele, făcând din strălucitul aşezământ de odinioară o simplă biserică în ruină. Numai iconostasul principal al bisericii (adus în1853), lucrat în atelierele de la Viena, sculptat în lemn de tei şi poleit cu aur, a rămas până astăzi neînduplecat, la locul său. În anii ’50, ani de cumplită prigoană comunistă, schitul a ajuns practic în părăsire. Vreme de 7 ani flacăra rugăciunii a fost ţinută aprinsă doar de un singur om, fratele Pavel, care a vieţuit aici singur, având drept ajutor un biet măgar. Nu de puţine ori fratele Pavel a înfruntat, pe lângă lipsurile cumplite, batjocura oamenilor, care îl socoteau un fel de nebun rătăcit prin mijloc de codru. Sărmanii de ei nu ştiau că fratele Pavel era într-adevăr nebun, dar „nebun întru Hristos“! Dacă îl întrebi astăzi pe Părintele Pantelimon (fratele Pavel de odinioară) despre acei 7 ani de singurătate, dă din umeri zicând: „Ei, 7 ani! Zice lumea aşa, dar nu e adevărat! Ce, te iei după ea? Păi e omul vreodată singur? Îl lasă Dumnezeu aşa, de izbelişte?“. Şi pleacă mai departe grăbit, cu paşii lui mici, spre cine ştie ce grabnică ascultare.
Renaşterea
Perioada de renaştere a schitului a început odată cu sosirea la Crasna a Părintelui Ghedeon Bunescu (stareţ între anii 1967-1976) împreună cu Părintele Nicodim Dimulescu (stareţul actual), de numele celui din urmă legându-se faima şi strălucirea de astăzi a chinoviei, devenită între timp mănăstire. Părintele Nicodim, sprijinit cu râvnă de tânărul monah Galaction Stângă (astăzi episcop al Alexandriei), a luat practic totul de la început. Astăzi Mănăstirea Crasna are o nouă biserică (pe lângă cea veche căreia în perioada 1990-1992 i s-a restaurat pictura şi a fost înzestrată cu mobilier nou), clădiri mari cu două etaje pentru chilii, camere de oaspeţi şi bibliotecă. Acestora li se adaugă o adevărată fermă, cu toate cele necesare, solarii pentru legume, o uriaşă „pădure de flori“ şi mai cu seamă o nesfârşită dragoste şi nădejde în Dumnezeu. În plin regim comunist, cu un curaj nebunesc, fără să ceară nici un fel de aprobare, asumându-şi riscuri enorme, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze, Părintele Nicodim a început să ridice totul din temelii, ajungând până într-acolo încât (neavând curent electric decât în anii ’90) a construit pe cont propriu o hidrocentrală electrică în miniatură, folosind puterea apelor micului pârâu Crasna din preajma mănăstirii! Dar peste toate, Părintele a ştiut să-şi ridice o obşte de oameni tineri, încrezători şi harnici, cărora le-a încurajat ideile şi le-a înmulţit talantul. Astăzi câţiva din ei sunt stareţi ai unor mănăstiri, încercând să formeze la rândul lor câte o obşte după modelul Crasnei, iar 6 dintre membrii actuali ai Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române provin din obştea mănăstirii: Teofan, Mitropolitul Olteniei; Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului; Galaction, episcop al Alexandriei; Ambrozie şi Ciprian, episcopi-vicari patriarhali; Sebastian, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Altarul din suflet
„Să nu te-apuci să-mi inventariezi tot ce-am făcut, că n-am de gând să mor şi mai am multe în minte să le împlinesc!“ – mă avertizează hâtru, cum îi e felul, Părintele Nicodim. În mijlocul unei pajişti cu flori, câţiva bărbaţi trudesc zi-lumină la ridicarea unui altar de vară, unde să se poată sluji la sărbătorile mari, când lumea nu mai are loc în biserică. Parcă ghicindu-mi gândul, Părintele adaugă: „Nu ne mântuim doar cu zidurile! Cele mai importante sunt altarele pe care le clădim în suflet! De astea se cade să ne îngrijim mai cu seamă!“. Într-adevăr, aveam s-o aflu singur, la Crasna sunt cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată! Frumuseţea lor a trecut demult hotarele ţinuturilor prahovene, astfel încât astăzi vin aici mii de credincioşi din toată ţara. Pentru fiecare dintre ei există un cuvânt de mângâiere, o pernă pe care să-şi plece capul şi o farfurie cu mâncare. La despărţire, Părintele Nicodim m-a însoţit până la poteca din pădure („Nu de alta, da să fiu sigur că pleci!“ – mi-a spus râzând). Am mai întors o dată capul şi i-am amintit: „Să vă rugaţi şi pentru noi!“. Mi-a făcut semn cu mâna şi ne-a răspuns: „Datori suntem să ne rugăm unul pentru altul!“. Habar n-am câţi dintre noi se roagă şi dacă în rugăciune se gândesc la călugării de la Mănăstirea Crasna. Ei, însă, fiţi siguri că o fac, cu timp şi fără timp! Aşa că am dat aici mărturie despre ce am văzut cu ochii noştri în locurile despre care oamenii spun că sunt „Raiul pe pământ“!