LOADING

Type to search

Sf. Carp (13 octombrie): leii si focul nu s-a atins de el!

Stiri Generale / Evenimente

Sf. Carp (13 octombrie): leii si focul nu s-a atins de el!

Share

Sfîntul Carp a fost Episcopul Tiatirei, iar Sfîntul Papil a fost diaconul său. Ei s-au născut la Pergam, acolo unde au şi luat la urmă mucenicia pentru Domnul lisus Hristos. Împărat atunci a fost Decius, iar chinuitorul lor, răul proconsul Valerius.

Valerius i-a legat pe lîngă cai şi i-a alergat şi tîrît astfel pînă la Sardia, unde i-a batjocorit purtîndu-i goi prin cetate şi torturîndu-i. Dar un înger al Domnului a venit la ei şi i-a întărit, vindecîndu-le rănile lor. Servitorul lui Carp, Agathodor, 1-a urmat pe stăpînul lui, plîngînd. Valerius 1-a condamnat şi pe el la chinuri. Sfinţii au fost iar legaţi pe lîngă cai, şi tîrîţi de la Sardia la Pergam.

Pe Sfîntul Carp 1-au legat de un copac şi 1-au biciuit bestial, pînă cînd trupul lui s-a prefăcut tot într-o rană, iar sîngele lui a înroşit adînc pămîntul. Dar în aceste chinuri aflîndu-se, Sfîntul Carp a zîmbit. Chinuitorul 1-a întrebat de ce zîmbeşte, iar Sfîntul i-a răspuns, pentru că a văzut cerurile deschise şi pe Domnul Hristos şezînd pe Tronul Său, înconjurat de sfinţii Heruvimi şi Serafimi.

Torturat fiind, Sfîntul Papil a vindecat un om care era orb de un ochi, minune pe care văzînd-o mulţi, au crezut în Hristos Domnul. Sfinţii au fost apoi aruncaţi la fiare, dar au rămas nevătămaţi de ele. Apoi au fost aruncaţi într-un cuptor de foc. Sora Sfîntului Carp, Agathonica, a sărit şi ea în flăcări, dar nici flăcările nu s-au atins de Sfinţi. La urmă ei au fost cu toţii decapitaţi cu sabia, anul fiind 251. Aşa s-au încununat aceşti sfinţi mucenici, în urma dreptelor lor nevoinţe, cu cununa cea nepieritoare a împărăţiei lui Hristos.

Pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Zlata din Meglin

 

Această tînără s-a născut din ţărani săraci, în satul Slatina din ţinutul Meglin, fiind una din cele patru fete ale părinţilor ei. Ea a fost blîndă şi evlavioasă, înţeleaptă în înţelepciunea lui Hristos şi cu suflet de aur, după cum i-a arătat-o şi numele. [„zlata” însemnează „aur”] Ieşind odată să scoată apă, nişte turci neruşinaţi au apucat-o, şi au dus-o la casa lor. Unul dintre ei i-a cerut să treacă la islam şi să se facă nevasta lui, dar Zlata i-a răspuns fără frică: „Eu în Hristos cred şi El singur este Mirele meu. Eu în veci nu mă voi lepăda de El, şi de voi fi tăiată în bucăţi”. Părinţii şi rudele ei au venit la ea, şi au rugat-o să-i fie milă de ea şi de ei, şi să se lepede de Hristos doar cu gura; aşa încît să le fie bine tuturor, căci milostiv este Domnul, care va ierta păcatul acesta; făcut pentru că viaţa este aşa de grea. Zicînd acestea, părinţii, surorile şi rudeniile plîngeau, lipsiţi de nădejde.

Sufletul Zlatei însă a rezistat în faţa acestei ispite diabolice. Ea a zis: „Voi mă sfătuiţi să mă lepăd de Hristos Unul Adevăratul Dumnezeu, deci părinţi mie nu îmi mai sînteţi, nici surori, nici rudenii. Mie Domnul Hristos îmi este deci Singurul Tată, Maica Domnului Sfîntă singura Maică, iar sfinţii îmi sînt mie surori, fraţi şi rudenii”. Turcii au aruncat-o atunci pe Zlata în temniţă, unde au ţinut-o timp de trei luni, torturînd-o în fiecare zi prin biciuire, de se înroşea pămîntul de sîngele ei. La urmă au spînzurat-o de picioare şi au aprins sub capul ei foc, ca să o sufoce cu fumul; dar Dumnezeu a fost cu Zlata, şi i-a dat putere în acest chin. La urmă au spînzurat-o de un copac şi i-au tăiat trupul în bucăţele. Aşa a luat mucenicia această fecioară vitează, dîndu-şi sufletul ei sfint în Mîna lui Dumnezeu, şi sălăşluindu-se la cereştile locaşuri, în anul 1796. Creştinii au luat părticele din trupul ei şi le-au dus la casele lor, ca sfinţită binecuvîntare.

Turcii schingiuit-au pre Zlata cea cu inima de aur,

Chinuit-o-au de moarte căci credea în Hristos, Dumnezeul Cel Viu.

Dar Zlata cea de aur nu a plîns, nici s-a clintit,

Ci inima toată întru Hristos din Ceruri şi-a pus.

Zadarnice fost-au ale rudelor lacrimi,

A Zlatei fericire în ale ei chinuri a stat,

Fericire adevărată, ce Hristos o găteşte

Fecioarelor înţelepte,

Fericire adevărată

Ce Mirele o dăruieşte mireselor credincioase.

Colivia trupului Zlatei celei de Aur s-a spart,

Şi din temniţa trupului fragilă sufletul a zburat, uşor.

Zlata la Rai s-a-nălţat, cu suflet fericit,

Luîndu-şi locul printre sfinţii îngeri, cei împărăteşti.

Sfînta Zlata cea din ţărani umili născută

Regină preaslăvită este acum în Rai.

 

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31: 1).

Din păcat se nasc spaima, deruta, slăbiciunea, infirmitatea şi întunecarea minţii. Păcătuind, omul îşi stîrneşte duşmani dintre oameni, îşi zăpăceşte conştiinţa, atrage la sine puterile întunericului, şi le dă singur arme împotriva lui. Păcătuind, omul se rupe de Dumnezeu, îl înstrăinează de sine pe îngerul lui păzitor, şi se închide pe sine faţă de izvorul a tot binele. A păcătui înseamnă a declara război lui Dumnezeu şi tuturor puterilor cereşti.

Fapta aceasta este mai dementă decît aceea a unei uscături care ar declara război vîntului. Şi cu adevărat, această faptă dementă este şi aceea care se întîmplă cel mai des! Căci omul în nebunia lui se ridică pururi împotriva lui Dumnezeu. Această împotrivire singură garantează dezastrul şi ruina omului, dacă omul nu-şi revine îndată în simţiri, dacă nu se pocăieşte şi nu aleargă la Dumnezeu cerînd milostivire. Marele Rege David a fost şi el conştient de cumplita soartă a păcătosului, căci el însuşi a trecut prin ea. El a simţit o frică de nedescris, o confuzie a minţii, o slăbiciune şi o singurătate cumplite; el a simţit înfigîndu-se în trupul lui săgeţile oamenilor şi săgeţile diavolilor.

Dar văzîndu-şi cumplita şi nenorocita soartă, David şi-a recunoscut pe faţă păcatul, a căzut înaintea lui Dumnezeu, în praf şi în cenuşă, a udat pămîntul cu lacrimile pocăinţei şi cu cuvintele suferinţei care ardeau ca para de foc, şi s-a rugat Multînduratului Dumnezeu ca sa îl spele şi să îl curăţească de păcatul lui, dăruindu-i iertarea. Iar atunci cînd Dumnezeu i-a dăruit iertarea, Regele David a cunoscut ce înseamnă binecuvîntarea fericirii.

Fericirea sufletului căruia i s-au iertat păcatele nu poate fi descrisă în cuvinte. El nu a putut decît să declare şi să mărturisească înaintea noastră, pe baza propriei lui tragedii trăite, că este cumplită povara păcatului şi negrăită fericirea iertării: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele”. Dar în ce constă această fericire?

Ea constă într-o libertate a sufletului, în curajul inimii, într-o bucurie de nedescris, în putere, tărie, limpezime a minţii, pace a conştiinţei, nădejde în Dumnezeu, cîntare de bucurie înaintea Lui, dragoste fată de aproapele, şi o viaţă plină de sens!

Cu alte cuvinte, această fericire constă din sufletul uşor, din bucuria şi din puterea inimii. Aceasta este fericirea pe are o simte pe pămînt cel căruia i s-au iertat păcatele. Şi dacă aşa stau lucrurile aici pe pămînt, oare care nu va fi fericirea care îl aşteaptă în ceruri pe cel iertat, fericire care „ochiul nu o a văzut, şi urechea nu o a auzit, şi la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 2: 9)?

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, iartă-ne nouă fărădelegile noastre cu mare Milostivirea Ta, şi acoperă păcatele noastre cele multe şi grele! Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!

 Proloagele de la Ohrida

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *