LOADING

Type to search

Biserica şi Monarhia

Ortodoxie si traire

Biserica şi Monarhia

Share

George Enache (n. 1974, Galaţi) este un tânăr istoric român. Absolvent al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Istorie, este doctorand în Istoria Culturii cu o lucrare coordonată de acad. Alexandru Zub. Lector la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, George Enache este autorul prestigioasei lucrări Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Nemira, 2005), volum bazat pe documente de arhivă care prezintă într-o lumină obiectivă strădaniile Bisericii ­Ortodoxe Române de a ţine piept ocupantului bolşevic şi de a împiedica comunizarea definitivă a ţării. Interviul care urmează este centrat pe relaţia Bisericii Ortodoxe cu Monarhia, vreme de 80 de ani.
Cum a primit Biserica Ortodoxă apariţia unui principe străin de ortodoxie pe tronul ţării în anul 1866?
Ierarhii de atunci erau oameni ai tradiţiei, care prin educaţia lor vedeau monarhia drept o instituţie apărătoare şi promotoare a ortodoxiei, continuatoare a valorilor pro­mo­vate de voievozii munteni şi moldavi. Pe de altă parte, istoria consemnează şi excepţii de la regulă, când pe tronul celor două prin­ci­pate s-au ridicat domni de altă credinţă de­cât cea ortodoxă, cazul lui Despot‑Vodă fiind cel mai cunoscut.
Există voci care afirmă că şi Vlad Ţepeş ar fi trecut la catolicism spre finalul vieţii.
Fără a spune că e o tradiţie, putem con­semna aceste excepţii care arată că o coabitare între Biserica majoritară şi un domn de altă credinţă era posibilă. În plus, eram după regimul lui Cuza, care pusese în funcţii oameni cu convingeri vădit anticlericale, care au luat măsuri care au afectat grav instituţia ecleziastică. Preocupaţi de a găsi căi de supravieţuire a Bisericii, ierarhii vor căuta să se apropie de factorul politic, căutând dialogul şi nu confruntarea, un dialog care se va purta mai ales pe tărâm naţional şi mai puţin pe aspecte de natură teologică. Mihai Eminescu se numără printre puţinii care a pus în discuţie prezenţa unui principe catolic pe tronul unei ţări ortodoxe. El are câteva articole, şi amintim aici „Înfiinţarea unei Mitropolii…”, în care vorbeşte despre pericolele eventuale pe care existenţa unui principe catolic le-ar aduce României.
Aşadar, un laic a luat atitudine…
Da. Al. I. Cuza a fost un domnitor foarte mare, numai că el era mason, anticlerical, provenind din chiar mediile anticlericale pariziene. Paranteză: ni s-a inoculat ideea că pe baza spiritului iluminist francez ne-am modernizat şi noi. Nu neg că a fost o generaţie de corifei, dar au încercat să implementeze cu forţa în România un model, considerat universal valabil, dar care în multe privinţe s-a dovedit inadecvat realităţilor autohtone.
Vă referiţi la paşoptişti?
Chiar la ei. Observăm şi în operele lite­rare un anticlericalism feroce. Bunăoară, Ca­listrat Hogaş – un autor mediocru, pe care toţi îl învăţăm în şcoală! – în Pe drumuri de munte de­scriind la mai puţin de 100 de ani după marele Pai­sie Velicikovski mâ­năs­tirile Neamţ, Agapia, Văratec, Sihla – centre ale spiritualităţii noastre – îşi bate pur şi simplu joc de călugării de atunci. Ei bine, pe acest fond aper­ceptiv asupra Bisericii s-a exercitat o presiune con­stantă care i-a limitat tot mai mult câmpul de acţi­une. După mine, unul din elementele care ar putea fi reproşate celor care au realizat modernizarea Ro­mâniei este că nu au văzut în Biserică un partener, ci un pericol, un focar de obscurantism şi misticism, producând o ruptură între elite şi mase care va ieşi în evidenţă mai ales după primul război mondial. Ie­rarhii, aşadar, nu puteau să se manifeste în această atmosferă viciată, de aceea a luat cuvântul Eminescu, dar mai mult sub specia unei gândiri geo-politice precise. Atunci România avea drept parteneri o Germanie protestantă, dominată de acel Kulturkampf iniţiat de Bismarck, o Rusie ortodoxă şi o Austrie catolică, între care trebuia să se descurce. Eminescu ia în discuţie încercările Austro-Ungariei de a se folosi de credinţa regelui Carol I pentru a-şi întări poziţiile în ţara noastră.
Împărtăşiţi temerile lui Eminescu?
Nu, însuşi poetul precizează că Regele Carol şi-a menţinut credinţa în spaţiul strict privat, respectând cu stricteţe credinţa ma­jo­ri­tară. Au fost de altfel raporturi re­gle­men­tate prin Constituţie, de tip modern, laic.
Era separată pe atunci Biserica de Stat?
Era Biserica dominantă, o Biserică de Stat, primind fonduri de la Stat, aşa cum sunt Bisericile protestante din nordul Europei. Faţă de Anglia, unde Regele este şi capul Bisericii Anglicane, la noi s-a încercat „doar” controlul prin Parlament. Acesta reglementa multe din activităţile concrete şi viaţa administrativă ale Bisericii Ortodoxe.
Era perioada în care episcopii erau senatori de drept.
Au fost ei numiţi senatori, dar acest fapt nu mai reflecta principiul simfoniei bi­zantine, care a şi dispărut în secolul 19. Particularitatea spaţiului balcanic a fost ve­ni­rea pe tronurile noilor state a unor principi de altă credinţă, care, indiferent dacă au fost catolici sau protestanţi, au acceptat modelul de „Biserică naţională”, cu caracter etnic, practic o noutate în ecleziologia ortodoxă, care accepta existenţa Bisericilor particulare, dar nu aşa de riguros delimitate etnic. Ast­fel, şi la noi, Biserica Ortodoxă a devenit cu timpul factor de identitate naţională, şi atât.
Pe de altă parte, cum se putea realiza dezlipirea de ocupaţia musulmană şi racordarea României la valorile europene? Adică la UE… de atunci?
Evident, sosirea acestor principi în aceste tinere state a fost o necesitate. De altfel, în timp, s-a rezolvat şi această aparentă dihotomie între credinţa majorităţii populaţiei şi cea a principelui, prin grija ca urmaşul la tron să fie crescut în credinţa ortodoxă. N-a fost să fie chiar urmaşul direct al lui Carol, Ferdinand, însă copiii celui din urmă au fost crescuţi în credinţa ortodoxă.
Era, până la urmă, şi o chestiune de management ­politic.
Exact. La timpul său, Carol I, deşi era catolic, a patronat refacerea unor numeroase biserici ortodoxe. Exemplul cel mai clar este complexul de la Curtea de Argeş, simbol al tradiţiei noastre răsăritene, care a devenit locul de îngropare al regilor români. Primul care a reuşit să fie botezat ortodox a fost Carol al II‑lea, fapt care dădea în sfârşit o coerenţă între realitatea religioasă a societăţii româneşti şi instituţia monarhiei.
Care au fost cele mai remarcabile momente ale relaţiei Biserică-Monarhie?
Relaţiile au fost reglementate mai clar după 1918, când Bisericii, din motive asupra cărora nu insistăm, i se acordă o atenţie mărită. Realizarea României Mari, în care Bisericile Ortodoxe din teritoriile răpite au venit la Bucureşti în faţa Regelui, a re­­prezentat un moment crucial. Unificarea religioasă, într-o instituţie numită din 1925 încoace Patriarhie, a marcat unitatea naţională. În perioada interbelică începe să se elaboreze o ideologie cvasi-oficială, care se sprijină pe cele două simboluri: Regele şi Patriarhul. Figura Regelui Mihai a fost atât de înnegrită zeci de ani de către comunişti, tocmai pentru că se constituia într-un simbol de forţă al „vechiului regim” în imaginarul poporului. În 1947, când a fost alungat Regele, în România s-a instalat o deznădejde cumplită. Revenind, spun că foarte mulţi clerici, între cele două războaie, au crezut în acest ideal naţional şi duhovnicesc, întrupat de relaţia Biserică-Monarhie.
Momentele proaste ale acestei simbioze…?
Controversatul – şi acum – Concordat din 1927 şi rolul pe care Ferdinand l-a avut în acest episod. Aici însă chestiunile sunt nebuloase. Mai limpede este momentul 1938, când Carol al II-lea s-a folosit de Biserică în favoarea instaurării dictaturii sale. Al treilea rege al României a fost un om extrem de inteligent, dar în mâinile căruia totul devenea un instrument de promovare a puterii sale. El a declanşat şi propriul cult al personalităţii, în care Regele făcea, dregea, călătorea, construia…
Dar chiar a construit…
Da, şi încă mult, dar totul a fost ocultat de greşelile sale politice şi de cultul per­so­na­li­tăţii. De altfel Ceauşescu, în multe ca­zuri, s-a inspirat din modelul Carol al II-lea, fapt evident mai ales când se discută despre perioada „naţională” a dictaturii ceauşiste. Evi­dent că acest lucru nu s-a petrecut în do­me­niul bisericesc! În acest caz, prin numirea Pa­triarhului Miron Cristea ca prim ministru, Carol a legat şi mai mult Biserica de Stat, într-o încercare de recreere a vechii „simfonii” din Evul Mediu, evident cu scop propagandistic.
Însă numeroase persoane au atras atenţia la pericolele unei legări excesive de secular. Conştiinţa faptului că Biserica poate trăi foar­te bine nelegată de vreo instituţie politică oarecare l-au înţeles la noi numeroşi clerici, care au continuat ideile exilaţilor ruşi, cum ar fi Nikolai Berdiaev şi Serghei Bulgakov. După prăbuşirea ţarismului, aceştia au trăit realităţile unei Biserici în exil, vieţuind în afara oricărei legături cu Statul. Astfel au înţeles că Biserica Ortodoxă se poate manageria foarte bine şi singură, fără un ajutor din partea Statului! Criticii relaţiei prea strân­se dintre Stat şi Biserică arătau că aceasta con­duce la osificare şi formalism, miezul du­hovnicesc fiind uitat printre chestiunile politice. Ei doreau mai multă spiritualitate, doreau o Biserică mai apropiată de popor, o Biserică vie.
Vă referiţi la organizaţii gen „Oastea Domnului”, fenomene de tipul Vladimireşti, Petrache Lupu etc.?
Da, o paletă întreagă, pornind de la ma­ni­fes­tările populare „de jos” până la cele ele­va­te gen „Rugul Aprins”. Peste tot se putea vedea domnia Duhului. Carol, abil, şi-a asumat acest discurs, al „Bisericii vii”.
Era un om credincios?
Îi plăcea să meargă la slujbe; îi plăcea mult la Chişinău, unde se cânta foarte frumos. Chiar nota în Jurnal: „Slujbă bună; sluj­­bă slăbuţă” etc. De aici a moştenit proba­bil şi Regele Mihai această obişnuinţă de a sta la slujbe. Din păcate, Carol a reuşit să trans­­forme nişte idealuri generoase în vorbe goale. Mai mult, ca un devorator, a preluat şi mare parte din programul Mişcării Legionare, cu puternica sa componentă religioasă – jertfindu-l pe Codreanu, căruia a încercat să i se substituie. Toate frământările epocii au generat confuzii regretabile între planul politic şi cel spiritual, dar care, în timp, au fost decantate.
Credeţi că Monarhia – ca formă de guvernământ – poate exprima politic mai bine demersul spiritual al Bisericii?
Greu de spus. Personal ader la ideea că Biserica se poate manifesta oriunde, în orice condiţii politice. În cei 2000 de ani Biserica a trecut prin nenumărate forme politice, dar şi-a păstrat intactă valoarea harică. Mai ales în haosul postmodern de azi e greu să spui care formă politică a mai dezirabilă Bisericii. Pot doar să constat că, după 1989, au existat voci care au lăudat, din punct de vedere teo­logic, virtuţile Monarhiei, iar numeroşi ie­rarhi au oferit sprijin Regelui Mihai, chiar şi atunci când acesta era prigonit de autorităţile postdecembriste. Nu am o evidenţă limpede a motivaţiilor lor, dar putem presupune că cel puţin au făcut acest gest urmând în spirit vorbele Mitropolitului Nicolae Bălan din ianuarie 1948. Atunci marele ierarh, referindu-se la abdicarea forţată a Regelui Mihai, a spus: „Totuşi vom rămâne recunoscători trecutului”. Astfel Biserica, înaintea multora, a ştiut după 1989 să recunoască meritele unei instituţii, Monarhia, care şi-a pus o amprentă de neşters asupra istoriei noastre.

A consemnat Răzvan Bucuroiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *