LOADING

Type to search

Dervişii de frontieră

Ortodoxie si traire

Dervişii de frontieră

Share

Dansul lor îl ameţeşte mai degrabă pe spectator, pe orice „gură-cască”… Dervişii rotitori, în Persia, s-au constituit mai întodeauna într-o grupare aparte a mişcării şiite. În Turcia, dervişii de graniţă – priviţi de islamul oficial ca nişte exaltaţi naivi, situaţi la limita ereziei – au făcut, voit ori nevoit, manipulaţi cel mai adesea „de la centru”, jocurile mai marilor zilei… Ce au însă de-a face dervişii cu Ortodoxia? Citiţi şi veţi vedea!

Dervişii vechi şi noi

Ne-am obişnuit să observăm, în dansul dervişilor mai vechi ori mai noi, doar banala, incidentala ciocnire a acestora cu obiectele ori persoanele din imediata lor apropiere; să privim acest gen de spectacol ca pe un ieftin tain de can-can, fără a încerca să luăm aminte la resorturile – pe cât de înşelătoare, pe atât de bine puse la punct – ale dansului. Descifrăm arareori (cu mai multă naivitate decât dervişii „autonomi” înşişi) doar o parte din scenariu, fascinaţi de dansul ori de discursul prelung de scenă al urmaşilor – sinceri ori interesaţi – ai lui Mawlana Jalal al-Din Muhammad Rumi (1207-1273), părintele faimoasei caste a dervişilor.

În părţile noastre au existat mai întodeauna dervişi. De-ar fi să amintim doar de Sarî Saltuq, pe numele său real Mehmed, un derviş originar din Buhara, vizitat, în 1332, la Babadag, de celebrul călător marocan Ibn Battuta. Ori de Demir Baba, dervişul alevit (sec. 16) din Sveştari – localitate de la sud de Dunăre, situată nu departe de graniţa Ţării Româneşti.

Nevoia de Pasărea Phoenix

Pe cât de trist, pe atât de adevărat: dervişii de graniţă renasc (vor fi pierit oare vreodată?). În Ortodoxie chiar, suferind o ciudată metamorfoză. Un tranfer inexplicabil de harisme – inventate, îngăduite, fardate, fals-purificatoare… Dervişul ortodox de frontieră e totuşi o specie aparte. El e tezaurizatorul Ortodoxiei celei mai pure care a existat ori există pe lume. Acesta e gata să declanşeze la frontieră mitinguri zgomotoase „întru apărarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi”, gata să azvârle cu sfintele icoane în capul „duşamnilor de clasă”, gata să ceară propriei Biserici socoteală pentru toate relele de care se fac vinovaţi de Lenin, Petru cel Mare ori Revoluţia franceză. Dervişii atrag atenţia oamenilor simpli de departe prin puritatea lor. Agită „masele” de credinioşi. Buna lor intenţie este şi ea greu de pus la îndoială… Şi totuşi…

Dans rotit prin cenuşa imperiului

Nasc şi la Ucraina dervişi… Şi la Moldova (de peste Prut)… De mirare însă cum inocentul derviş de frontieră folosea, la începutul anilor ′90, în relaţia sa cu ortodoxul din România, alambicata tehnică kgb-istă „a înţepatului balonului” (expresie deja consacrată printre dervişi). Ajuns în contact cu vreun stareţ ori cu vreun monah mai vestit de la noi, dervişul de frontieră aproape că îi cita acestuia din memorie o întreagă listă de „masoni” ori de „securişti”. Un simplu pretext… Cutare faţă bisericească e mason, cutare editor e cavaler de Malta… Contrazis, afla de la „balonul care răsuflă” exact adevărul de care avea nevoie, privitor la persoana în cauză. Şi-l nota mai apoi cuminte în carneţelul său încă roşu.

Deşi pare a se lua astăzi la trântă cu Biserica oficială (de la care cere şi primeşte însă recunoaştere), dervişul de frontieră e cel care taxeză orice revenire a vreunui credinicios ori cleric – sub oricare formă ar fi ea – la Biserica mamă, considerând gestul o abatere canonică de neiertat. Dervişul, în astfel de cazuri, chiar sare la bătaie cu pumnii – în sfântul locaş – împotriva „preoţilor şi enoriaşilor dizidenţi români”. Acţiunile sale, în acest mod, capătă cel mai adesea dubioase conotaţii politice.

Dervişul dăruitor călăuzit de stea ( roşie)

Dervişul ortodox de graniţă calcă în picioare menora evreiască, desfăşurând ostentativ steagul românesc (îndreptat ameninţător spre Bruxelles), dar susţine frenetic partidul comuniştilor din Moldova, pentru care Mântuitorul Hristos nu e nimeni altcineva decât „întâiul comunist din istorie”. El organizează ori participă la conferinţe demonstrative „pe frontieră”, în care face apel la luptă susţinută „în chestiunea stilului”, făcând pe amnezicul în privinţa comuniunii ori unităţii Bisericii. Recomandă sfinţi de importat în România, cărţi de tradus, impune teme de dezbatere – de care mai nimeni nu a auzit în Rusia –, dar care poartă neapărat ştampila Moscovei de „bun de consum la periferie”. La periferia defunctului imperiu roşu, bineînţeles. Dervişul harismatic de frontieră nu uită nicicând de milostenie. E darnic, adesea recunoscător. Poţi primi din partea lui – ca un trimis al lui Dumnezeu ce este, aflat mereu în exerciţiul funcţiunii –, în cazul în care dai dovadă că eşti o persoană „angajată şi sinceră” , daruri din belşug, constând în felurite bunuri materiale, pe care, altfel, nu le-ai putea dobândi prea uşor, oricât ţi le-ai dori.

Harul şi turbinca de la Kremlin

Pentru dervişii de frontieră, toţi sfinţii fac minuni. Sfinţii mai noi sunt însă mult mai „eficienţi” în comparaţie cu cei de demult. Sfinţii mai noi au chiar şi ucenici în viaţă, care îţi pot confirma că în Biserica Ortodoxă Română lipseşte jumătate de liturghie, jumătate din posturi, trei sferturi din canoane şi nu ştiu câte procente din har. Doar în turbinca Bisericii Ruse – după cum se aude în zona colcăind de dervişi de la frontieră – mai poţi afla astăzi plinătea tainelor, vrednicie la ierarhi şi canonicitate. Ce e drept, chestiunea introducerii Bazelor Ortodoxiei în Basarabia (cu Marele Război pentru apărarea Patriei Ruse întins până prin grădinile românilor basarabeni de la Prut) s-a dovedit pentru dervişii ortodocşi de frontieră un examen greu de trecut, aşezându-i într-o părută opoziţie – temporară, totuşi – faţă de puterea politică de la Moscova. Scopul va fi atins însă şi de această dată. Dervişii îşi vor reînnoi (oare pentru a câta oară?) ataşamentul faţă de centru, în ciuda disputei întreţinute artificial. Miza a fost una importantă: loialitatea (democratică, nuanţată) a periferiei fostului imperiu faţă de Kremlin, sub o formă ori alta, Moscova obţinând, printr-o abilă manevră, printr-un artificiu, un plus de autoritate într-un teritoriu care nu-i aparţine. Imaginaţi-vă cât de canonică ar fi Biserica Ortodoxă Română în jumătate din vechiul stat rusesc Novgorod, reinventat printr-o cucerire armată! Probabil de aici nevoia acută de dervişi de frontieră, cu care să te lupţi, chipurile, şi pe care să-i foloseşti, cerându-le totuşi credincioşie ca unor năzdrăvani, ce par că „mişcă în front”. În astă vreme de dans rotit al dervişilor, poporul binecredincios, nedumerit şi cuminte, aproape că uită de repere – neştiind în ce direcţie să mai apuce…

Ortodoxia fără dervişi

Harismaticul derviş de frontieră încearcă, de pe fâşia încredinţată lui, o schimbare a discursului, ori măcar a tonalităţilor acestuia, în Ortodoxia românească. Şi dacă i-am mai avea alături de noi astăzi pe părintele Paisie Olaru ori pe părintele Cleopa (îi avem desigur, la cele veşnice, ca ocrotitori), discursul ortodoxiei româneşti ar fi – cu siguranţă – unul lipsit de orice fel de convulsii, mult mai firesc, la fel de firesc ca şi cel al ortodoxiei ruseşti (exceptând, bineînţeles, discursul politic „de graniţă” – prin interpuşi – al pravoslaviei moscovite). Teama apocaliptică, indusă acum pe alocurea la noi (nu fără contribuţia dervişilor ortodocşi de frontieră), ar fi fost înghiţită şi ea demult de evanghelicescul cuvânt: „Bucuraţi-vă, căci s‑a apropiat Împărăţia cerurilor!” – aducător de negrăită pace. Va veni o vreme însă – şi nădăjduiesc că aceasta nu va fi prea departe de zilele noastre – când dervişii de frontieră îşi vor veni în fire. Spre binele credinţei celei dreptslăvitoare.

Gheorghiţă CIOCIOI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *