Echilibristica riscanta

E riscanta echilibristica spirituala. Cand te crezi mai induhovnicit, mandria devine povara care te da jos de pe barna. Nu mai poti face aceeasi gimnastica a inimii, daca te crezi superior. De aceea, smerenia este cea care ne da putere sa pasim pe apa, fara sa ne scufundam. Ne indopam cu multe suveniruri, uitand ca vom fi inghititi de burta pamantului. Hranindu-ne cu mana cereasca, ne vom desfata in pantecele luminii.

„Mobia la comanda”, asa anunta o reclama mare azi, in oras. Fara „l”. Ei, doar ne grabim. Cred ca asa respectam si noi poruncile, fara a simti duhul Legii, ci doar litera ei. Subintelegem ce vrem sa comunicam, dar lipseste un semn grafic, lipseste uneori chiar Dorul. Sa nu ne rugam cascand, cu ochii pe geam sau maturand praful (sigur, asta nu exclude rugaciunea neincetata). Dar, cand ne facem canonul trebuie sa fim concentrati acolo, nu sa stam cu ochii fixati pe ceas mai ceva ca la o icoana facatoare de minuni.

Ne lipseste ceva. Si nu putinul ne lipseste, ci multul: nu avem Timp pentru credinta. Nu vrem sa ne aerisim agenda. Mergem in multe locuri, ne risipim energia zilnic, incat seara ne doboara oboseala si abia daca mai apucam sa mai facem o cruce pe perna. Nu inseamna sa nu muncim, dar sa o facem cu masura. Orice extrema e periculoasa. Duhovnicii nu spun: „labora et labora”, ci „ora et labora”. Rugaciunea e prima, apoi munca. Vrem sa ajungem in Imparatia rugii, nu sa fim dati la munci, cum zic mineiele vechi (avem la biserica minei din 1893).

Avem multe de invatat de la sfinti. Avva Ioil are cinstire deosebita fata de Porfirie, omul lui Dumnezeu care s-a luptat cu idolatrii in Gaza. Dreapta credinta a fost aparata cu cinste de sfintii Domnului. Porfirie s-a lepadat de bogatia Tesalonicului si s-a dedicat ascezei. Cu ajutorul imparatesei, i-a alungat din eparhia lui (prin mila divina, ajunsese episcop in Gaza) pe toti inchinatorii l-a idoli. A ars capistea zeului Marnis si a zidit o biserica. Cerul a lucrat multe minuni prin Porfirie, sfant al nostru mult iubit.

Imi aminteste avva Ioil si de sfanta Fotini, samarineanca care a vorbit cu Hristos in Evanghelie. Cum a marturisit ea Invierea in Cartagina si cum a fost martirizata de Nero la Roma. Fiul lui Fotini se numea Victor si a fost facut general in armata romana, pentru vitejiile lui din razboiul cu avarii. A primit porunca sa prigoneasca pe crestini si sa le confiste averile, dar a refuzat, el insusi fiind unul dintre acestia. Vietile sfintilor marturisesc ca Insusi Domnul Hristos S-a aratat in Cartagina crestinilor si i-a imbarbatat: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Nero cu ai lui va fi biruit”. Impreuna cu Fotini au fost martirizati si fiii ei Victor (caruia Domnul i-a schimbat numele in Fotin) si Iosi, Sebastian (ducele cetatii), dar si multime mare de crestini, care nu au vrut sa se lepede de dragostea Mirelui.

O bucurie, C. Olinici: „Iubirea şi adevărul nu sunt idei frumoase, create pentru a fi contemplate. Ele învie tot ce este în sufletul şi în jurul nostru. În dragoste şi credinţă se umblă, iar dacă ele nu cresc în noi, cu siguranţă descresc. Iubirea nu te lasă niciodată să stai, iar adevărul te învaţă pentru ce să lupţi. Scrisoarea apostolică se încheie cu mărturisirea expeditorului că având multe a spune nu a dorit să le scrie pe hârtie, ci speră să le vorbească de faţă fiind. Iubirea caută apropierea şi dialogul, cere prezenţa celuilalt. În dragoste, distanţa înseamnă suferinţă. Mântuitorul, în Evanghelia după Matei, identifică dragostea creştină în drumurile noastre către cei aflaţi în spitale sau în penitenciare. Dacă toţi oamenii pot trăi iubirea, cu siguranţă toţi sunt şi vrednici de a fi iubiţi. Nu cred că vreun obstacol din lume poate crea reţineri în exprimarea iubirii creştine.”

Marius Matei