Estetica sacerdotiului (IV): Veşmintele liturgice

Daniel Valean

OBIECTELE PENTRU SACERDOŢIU

  Veşmintele liturgice

Veşmintele liturgice constituie îmbrăcămintea specială folosită de slujitori în timpul săvârşirii sfintelor slujbe. Sunt speciale în primul rând pentru că sunt folosite într-un serviciu adresat lui Dumnezeu, săvârşit în faţa lui Dumnezeu şi, într-un anume fel, prefigurează haina de nuntă eshatologică de care vorbeşte Mântuitorul. În al doilea rând ele descoperă credincioşilor momentul special în care se află, timpul sacru în care îşi înalţă rugăciunile, un timp care nu este unul oarecare, comun, ci unul sfânt şi sfinţitor. Deci pe de o parte veşmintele liturgice îşi argumentează existenţa datorită destinatarului latreutic care este Dumnezeu, pe de altă parte expeditorilor rugăciunilor, toţi membrii comunităţii aflaţi în comuniune de rugăciune, care şi prin prezenţa lor conştientizează momentul sacru în care se găsesc.

Cineva va putea obiecta că slujbele s-ar putea săvârşi şi fără prezenţa veşmintelor. Într-adevăr, reducând la absurd, totul se poate, aşa cum s-a întâmplat în Occident. Însă prezenţa sau absenţa veşmintelor liturgice este diferenţa dintre conştientizarea sau neconştientizarea timpului liturgic de care vorbeam. Oricine ştie că nu te simţi la fel în momentul în care te afli în preajma unui preot îmbrăcat în veşminte liturgice sau aflat la costum, aşa cum nu te simţi la fel dacă stai în interiorul zidurilor bisericii sau în afara lor.

Un fapt important ce rezultă din ideea de mai sus este că nu persoana care îmbracă veşmintele prezintă importanţă, ci timpul liturgic pe care comunitatea reuşeşte să-l conştientizeze şi prin prezenţa veşmintelor. Veşmintele nu sunt destinate unui singur preot, (ex.: preotul Ionescu) şi nu există doar un singur preot care să poată îmbrăca veşmintele. Există slujbe săvârşite de acelaşi preot, care foloseşte uneori doar epitrahilul, alteori epitrahilul şi felonul, alteori toate veşmintele preoţeşti, prin urmare acelaşi preot, indiferent cine este, foloseşte veşminte speciale pentru timpul sacru special. De aici rezultă că nu preotul, ca personaj bine delimitat din punct de vedere al identităţii (ex.: preotul Ionescu), este important atunci când ne referim la veşmintele liturgice, ci veşmintele în ele însele sunt importante, ca unele care marchează sau delimitează timpul liturgic. Spun asta cu gândul la unii sacerdoţi care caută să-şi afirme identitatea şi prin veşmintele pe care le poartă, pierzându-se în pasiuni derizorii pentru modele, culori sau podoabe care să-i scoată în evidenţă şi care reuşesc prin aceasta să atragă (distragă) atât de bine atenţia credincioşilor încât toată lumea ajunge să-i identifice după veşmintele folosite. Ei, preoţii, vor argumenta că şi-au achiziţionat veşminte spre slava lui Dumnezeu şi că veşmintele trebuie să fie personalizate, pentru măsura fiecăruia. Sunt bune şi argumentele acestea. În realitate majoritatea vor încerca doar să se afirme şi prin această cale, punând miciile orgolii înaintea raţiunii supreme.

Dacă veşmintele marchează timpul liturgic, atunci îmbrăcarea/purtarea lor stă în legătură directă cu acesta. De aceea Sf. Liturghie se slujeşte cu toate veşmintele, Sfintele Taine şi unele ierurgii beneficiază de prezenţa epitrahilului şi a felonului, iar altele se limitează la prezenţa epitrahilului. În general se spune că la orice slujbă se citeşte din Sf. Evanghelie preotul trebuie să poarte şi felonul.

De asemenea, este interesant faptul că, spre deosebire de Sfintele Vase sau alte obiecte de cult, care au fost sfinţite la început prin rugăciuni speciale, o dată pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul veşmintelor liturgice, acestea din urmă beneficiază însă mereu şi mereu de rugăciuni care le pun în legătură cu slujbele ce urmează a fi săvârşite. Sacerdotul rosteşte câte o rugăciune pentru fiecare veşmânt, ori de câte ori îl îmbracă, semn al importanţei respectivului veşmânt şi al strânsei legături cu slujba ulterioară. Practic, momentul îmbrăcării veşmintelor se autoinclude în momentul timpului liturgic, timp care a început deja odată cu rugăciunile rostite de preot la intrarea în biserică.

Bineînţeles, bogăţia şi varietatea veşmintelor liturgice s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului, în special în primele secole ale mileniului I creştin. Veşmintele liturgice îşi au originea şi unele forme în vestimentaţia sacerdotală de la Templul din Ierusalim, şi-au însuşit alte forme din vestimentaţia civilă a lumii greco-romane şi s-au diversificat prin influenţa bizantină. Bogăţia lor este remarcată astăzi de sacerdoţii altor culte, în special de preoţii romano-catolici sau pastorii reformaţi, care le apreciază încărcătura istorică, simbolică şi sacramentală. Tot atât de adevărat este faptul că atât în Apus cât şi în Răsărit Biserica şi-a însuşit repede numeroase elemente din eticheta curţii imperiale, transpunându-le în cult şi în vestimentaţia sacerdotală, însă prin aceasta n-a făcut decât să îngreuneze până la refuz garderoba sacramentală din dorinţa de a aduce strălucire cultului.

În vechime au fost preferate veşmintele albe, care simbolizau puritatea şi duceau cu gândul la momentul Învierii. Numeroase texte patristice fac referire la culoarea albă a veşmintelor diaconeşti şi preoţeşti. Ulterior au apărut şi roşul, ca simbol al martiriului sau negrul, ca simbol al penitenţei şi al tristeţii. În Apus s-a generalizat folosirea culorii verde, ca metaforă a Învierii şi a violetului, o culoare apropiată atitudinii nobiliare, aristocratice. Mai nou s-a pierdut rigurozitatea cromatică, însă deocamdată se mai păstrează tradiţia liturgică de folosire a veşmintelor din paleta culorii roşu în perioadele de post, iar pe cele negre în zilele din Săptămâna Mare şi la slujbele cu caracter funebru.

Abundenţa veşmintelor liturgice într-o biserică în care slujeşte un singur preot nu este o imagine atât de plăcută cum pare la prima vedere. Un dulap ticsit de veşminte se asociază mai degrabă cu o casă în care sunt adunate mii şi mii de lucruri, cu sau fără valoare, cu un depozit în care întâlneşti vrute şi nevrute, cu un magazin mic în care dai de lactate şi de cuie. Şi acest amănunt spune multe despre sacerdot. Un preot nu poate avea nevoie de mai mult de trei rânduri de veşminte, de culoare albă, roşie (purpurie) şi neagră, pe care să le folosească în perioadele speciale din an şi care să fie suficiente pentru cel puţin cinci ani de slujire. Se va argumenta că preotul trebuie să fie pregătit în cazul în care va primi vreun oaspete preot co-slujitor şi trebuie să aibă mai multe rânduri de veşminte. E bine dacă va mai avea un rând de veşminte deschise la culoare, în caz de stringentă nevoie. Dar consider mai degrabă că nu preotul local trebuie să se îngrijească de veşmintele oaspetelui, ci însuşi oaspetele trebuie să se ocupe de detaliu şi să vină cu propriile veşminte dacă va voi să slujească. Spaţiul, de obicei mic, al altarului din bisericile de la ţară nu permite prezenţa unui dulap imens, burduşit cu veşminte care stau presate. Lasă o impresie proastă despre un caracter de om adunător, aglomerat, îmbâcsit, rupt de imaginea naturală, firească, a unui spaţiu şi caracter aerisit, liber, împăcat.

Veşmintele liturgice trebuie să fie pe măsura celui care le poartă. Un stihar sau un epitrahil prea lung va crea serioase probleme de mişcare şi va necesita ajustări repetate pe parcursul slujbei, abătând atenţia sacerdotului de la lucrarea divină pe care o săvârşeşte. Un stihar larg va fi observat imediat de ceilalţi sacerdoţi şi credincioşi imediat ce preotul va ridica mâinile şi va produce subţiori largi şi cute în faţă, în spate sau în lateral, stricând simetria verticală. Un felon prea mare îl va împiedica pe sacerdot să-şi folosească mâinile şi va produce greutăţi ori de câte ori acesta va trebui să se închine sau să ridice mâinile, în timp ce, privit din spate, preotul respectiv va părea un personaj care nu umblă, ci se târăşte. Veşmintele scurte nu-i vor permite sacerdotului să ridice mâinile (în cazul stiharului) şi vor crea un spaţiu gol la bază, aproape de pământ, lăsând o imagine penibilă, de lipsă. Un guler larg va face ca stiharul să alunece când în faţă, când în spate, va lăsa descoperită prea mult partea din faţă a gâtului (în cazul epitrahilului) sau partea din spate (în cazul felonului, a cărui greutate la spate îl face să tragă gulerul după el). În toate situaţiile sacerdotul va stârni rumoare, hilaritate sau compătimire şi ori de câte ori va fi nevoit să iasă în faţa credincioşilor va sacrifica importanţa momentului şi a gesturilor liturgice pe care le face pentru abaterea atenţiei tuturor spre imaginea deplorabilă a felului în care e îmbrăcat. Dacă s-a dovedit că este important cum te îmbraci atunci când mergi la un interviu pentru o slujbă sau când participi la un moment public, atunci este la fel de important ori de câte ori sacerdotul apare prin uşile altarului în faţa credincioşilor, mai ales că se află pe soleie ca pe o scenă.

Materialul din care sunt confecţionate veşmintele liturgice are importanţa sa fericită sau funestă. Există două tipuri de material, cel natural şi cel sintetic, amândouă cu calităţile şi scăpările lor. Pentru destinaţia de care vorbim este de preferat materialul natural, care provine pe cale vegetală (in, bumbac, etc.) sau animală (lână, mătase, etc.) şi care este în concordanţă cu tradiţia de milenii a cultului creştin. Materialul sintetic face front comun cu ceea ce spuneam la cap. I, 2 în legătură cu folosirea plasticului, pentru că acrilul, nylon-ul, polyesterul sau acetatul se înscriu în această categorie a materialelor „fără viaţă”, moarte, nedegradabile.

Cei care vor fi interesaţi însă de ambele tipuri de materiale trebuie să ştie care sunt plusurile şi minusurile acestora: materialul natural „respiră” bine, protejează de frig sau oferă răcoare, însă se şifonează şi se pătează uşor, se degradează mai repede, se scămoşează (catifeaua); se folosesc de obicei ţesături din bumbac, mătase, catifea, pânză de in. Materialul sintetic nu „respiră”, însă este mai rezistent şi uneori se curăţă mai uşor.

Există o tendinţă greşită atunci când sunt achiziţionate materialele sau veşmintele noi: beneficiarii sunt tentaţi să aleagă produsele lucioase, care să strălucească. Din punct de vedere practic se va dovedi însă o alegere greşită, pentru că materialul de acest tip alunecă foarte uşor şi neajunsurile se vor vedea în numeroase momente: dacă stiharul trebuie ajustat într-un anume fel în timpul slujbei el va aluneca repede la poziţia iniţială, la cea mai mică mişcare; la fel se va întâmpla şi cu mânecuţele sau brâul, care îşi păstrează cu greu poziţia în care au fost aşezate la început. Cel mai greu va fi însă cu acoperămintele penntru Sfintele Vase, care, fiind confecţionate din acelaşi material ca veşmintele, vor aluneca în permanenţă şi ar putea provoca mari neplăceri sau incidente nedorite.

Trebuie avută în vedere grosimea materialului din care sunt confecţionate veşmintele liturgice. Un material gros va fi călduros şi greu; va fi bun pe timp de iarnă, însă aproape imposibil de purtat vara. Un material subţire va fi uşor şi va permite mişcări uşoare, dar iarna nu va avea nici o protecţie împotriva frigului. De aceea cel mai bine este să se aleagă calea de mijloc, pentru a beneficia de toate avantajele.

Veşminte împodobite sau simple? În prezent lumea a reînceput să se orienteze spre materialele naturale, probabil şi ca reacţie la toate aspectele artificiale din jur. De asemenea, s-a accentuat preferinţa pentru îmbrăcămintea simplă, ca o întoarcere la firesc, la natural. În privinţa veşmintelor preoţeşti s-a observat aceeaşi tendinţă: vechile materiale ţesute cu fir auriu sau argintiu, bogat împodobite cu cruci, spice de grâu sau alte modele simbolice, au scăzut în preferinţe, în primul rând din cauza imaginii mult prea încărcate. Modelele de pe ele, foarte aglomerate, obosesc ochiul şi constituie o capcană pentru atenţia celor din jur, ispitiţi să urmărească liniile şi unghiurile, să numere triunghiurile, pătrăţelele sau florile de pe ele. Mulţi preoţi preferă acum materialul monocrom, eventual brodat în câteva locuri, care previne mai uşor împrăştierea minţii şi lasă impresia de simplitate, bun gust.

Există câteva tendinţe de evitat în privinţa veşmintelor liturgice: în primul rând trebuie înlăturate veşmintele prea vechi, pătate, rupte sau desfirate, care sunt improprii pentru slujirea lui Dumnezeu şi neplăcute la privire. Oricât s-ar strădui preotul să fie un bun orator şi slujitor, când va purta astfel de veşminte va pierde bună parte din consideraţia păstoriţilor săi. Nu cere nimeni ca veşmintele să fie noi de la an la an, însă nişte veşminte uzate nu denotă sărăcia parohiei, ci lipsa de estetică şi de îngrijire a preotului. Cunosc o întâmplare legată de preotul unei parohii, una dintre cele mai răsărite parohii dintr-un oraş: întorcându-se de la câmp, cu maşina murdară şi cu un fes preoţesc teşit pe cap, preotul a fost oprit în trafic de un agent rutier. Acesta din urmă, văzându-i starea jalnică, n-a avut de spus decât: „Vai, părinte, slabă parohie ai!”

În al doilea rând trebuie evitată ultra-tehnologizarea veşmintelor. Am observat apariţia unor veşminte care nu se mai încheie la gât cu un nasture sau cârlige şi inele metalice (cunoscute în limbaj popular „moş şi babă”), ci cu… fermoare. Dacă nu există nici un inconvenient tehnic în folosirea lor, în schimb imaginea de „fâş”, de ultra-competenţă, (să mi se ierte) de pantaloni încheiaţi, este total dezagreabilă. De ce acest sentiment? Pentru faptul că omul instituie o perfecţie artizanală acolo unde Dumnezeu lasă o mică posibilitate de greşeală, pentru faptul că omul ia locul lui Dumnezeu şi hotărăşte ca totul să fie perfect de la sine, imposibil de produs erori, excluzând orice posibilitate de greşeală şi implicit orice creştere spre îndumnezeire. Ca şi în cazul visului utopic al protopărinţilor, mântuirea este cucerită de la început, fără efort şi fără excepţii. Preotul trage fermoarul felonului şi devine dintr-o dată o maşinărie perfectă.

În al treilea rând, prezenţa pietrelor preţioase sau a cristalelor Swarovski pe veşmintele preoţeşti este de un ultim prost gust posibil. Trecând peste faptul că atât de cunoscutele cristale Swarovski au ca origine sticla, trecând peste asocierea acestora cu moda de tip glamour, cu kitsch-ul atât de prezent în cotidianul românesc, prezenţa lor pe veşmintele liturgice nu se poate prevala de o mai mare strălucire a cultului liturgic. Prăpastia dintre cine suntem, ce suntem, ce putem şi ce se aşteaptă de la noi pe de o parte şi prezenţa agasantă a pietrelor preţioase pe veşminte pe de altă parte se măreşte pe atât de mult pe cât ne îndepărtăm de curtea imperială bizantină, de la care îşi trage originea fiecare tendinţă de strălucire artificială.