Plapuma frunzelor de iubire

Catalin Dumitrean

Dacă m-aş întâlni astăzi faţă în faţă cu Dumnezeu i-aş cere să nu îmi dea libertate.

Pentru că libertatea înseamnă dispreţ. De mână L-aş ruga să mă ducă până în adâncul unei păduri şi să mă transforme într-un mesteacăn umil. O oră, o zi…şi nu mai mult. În acest timp mă voi ruga să primesc vizita celor mai umili copii din lume, care să îmi fure crengile şi să le ducă într-o casă sărmană. Acolo să îmi dea foc şi să ard cu vâlvătaia dăruirii şi a bucuriei de a fi rug de iubire. Din frunzele rămase şi căzute pe jos, mâna Domnului va face o plapumă de odihnă pentru orice călător blând, obosit şi visător. Acolo vă rog să vă aşezaţi. Pe inima mea. Noapte bună!

Naşterea noastră, Ghetsimani…

Scriu…obosit de drum…contemporan cu Ghetismanii de unde a început totul… Ce anume a început? Of, dar de ce vă întrebaţi? Acolo a fost prima lecţie de iubire adevărată. În jertfă…îm miezul de pâine devenit „trup”, în pocalul de vin lăsat la Cină şi ajuns „sânge”… În acele mâini împreunate ce ne răbdau pe noi… Plângeţi! Vă rog plângeţi! Acum îmi doresc să plângeţi, chiar dacă mâine vă voi cere să zâmbiţi… Mi-e dor de lacrimi! mi-e dor de ochii care mai au lacrimi! Mi-e dor de voi, de cer, de tot ce a fost şi de aceea o să vă scriu o poezie frumoasă! Ştiu că e frumoasă! ca o floare ce poartă numele cerului. Mi-e somn şi crucea îmi pare pernă. Somn uşor! Mâine(azi) dimineaţă însă nu uitaţi să zâmbiţiNu mă întrebaţi de ce!