LOADING

Type to search

Eternitatea bucuriei

Ortodoxie si traire

Eternitatea bucuriei

Share

Alfa si Omega, Inceptul si Sfarsitul, Hristos ieri si azi si in veci este Acelasi

 


Îmi stăruie în minte cântarea, pe care nimeni n-ar vrea s-o ia cu sine, odată ce părăseşte incinta cimitirului, unde a lăsat pe cineva drag. Dar nu ştiam că Veşnica pomenire, cântată de preoţi, cor şi strană, poate să sune ca Beethoven, ca Oda bucuriei. Îmi place să fredonez o temă, ori de câte ori ies de la un concert. Dar acum… pare o ireverenţă.

Pentru prima oară ascult Sfânta Liturghie duminicală într-o biserică de cimitir. Am ales-o anume, din cele 100 de vestite biserici ale oraşului, dintr-un motiv personal: ca să fiu aproape de capela unde am adus ieri un trup neînsufleţit, un suflet iubit: mătuşa E.

Ea mi-a comandat primele rochiţe de domnişoară, m-a dus la croitoreasă în vremea confecţiilor de serie, învăţându-mă, prin cele trei oglinzi în care puteam să mă văd, armonia dintre geometria siluetei, materialul textil şi talentul unui designer care crează anume pentru tine.
Desigur, era o deşertăciune, dar gestul ei fusese nespus de consolator pentru un copil care citea povestea Cenuşăresei ca pe o Biblie. Pe cea adevărată încă nu o deschideam. Şi nu ştiam de jertfa Sfintei Parascheva, ce îşi schimbase hainele bogate cu cele ale unei fetiţe cerşetoare.

Şi doar aveam sfintele sale moaşte atât de aproape, chiar în oraşul unde locuiam atunci. Trecem de atâtea ori pe lângă tărâmul sfinţeniei şi n-o vedem şi deznădăjduim, în haina noastră cenuşie…
Ascult azi Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Gheorghe a cimitirului „Eternitatea” din Iaşi şi frumuseţea ei îmi pare nepământeană. Corul, cu voci de operă, strana şi preoţii cântă aproape mereu împreună, nu responsorial şi armonia pe care o percep este copleşitoare. Am sentimentul unei jertfe pline de bucurie a preoţilor care nu se cruţă, însoţesc întotdeauna cu vocea lor corul. Simt pregnant prezenţa lui Hristos, adresându-ni-se din altar, cu braţele deschise:
-Sunt împreună cu voi, bucuraţi-vă! Nu mai jeliţi. Am Eu grijă de cei pe care Mi i-aţi adus.

În biserică este lume puţină şi cuminte, iar cuvioşii părinţi pot trece să ne atingă pe fiecare cu Sfintele Daruri. În bisericile prea aglomerate unde am reuşit să intru în ultima vreme (aş fi vrut să găsesc una ca aceasta, am tânjit după un asemenea confort al rugăciunii), n-am avut parte de sublimul acestei atingeri.

La masa de pomenire mă împrietenesc cu tânărul preot, care a acceptat să ne binecuvânteze bucatele. Are detaşare şi armonie în gesturile liturgice, linişte consolatoare şi sprinteneală îngerească în lume. Nu-l vezi păşind, doar apărând. Îmi destăinuie o mică frustrare:
-Ştiţi, noi ca biserică de cimitir, nu avem parohie…

Ce păcat! Atâta frumuseţe a slujirii Sfintelor Liturghii să rămână neîmpărtăşită decât celor aflaţi în trecere, cu morţii lor… Dar poate tocmai dintre aceştia se poate face pescuirea minunată de noi suflete, pentru Hristos.
Am străbătut tot oraşul, din dealul Copoului până în Tătăraşi, pe un frig de minus douăzeci de grade, revenind şi în duminica următoare. M-am bucurat să recunosc chipuri de data trecută. Chiar dacă numai unul din cei zece leproşi se întoarce să mulţumească, tot merită minunea făcută pentru toţi de Hristos.

A fi curăţat de lepra tristeţii – nu neapărat cea provocată de o pierdere radicală – pretinde o vocaţie specială a slujirii preoţeşti. Am găsit-o aici, în mica biserică Sfântul Gheorghe, din dealul Eternităţii. Şi vreau s-o strig tuturor:
Nu îngăduiţi demonului să vă aducă la deznădejde! Leacul şi consolarea se află chiar lângă voi, pe colina de la marginea oraşului.

În acest cimitir, nu se fac înmomântări duminica. Ea este rezervată numai Sfintei Liturghii. Nu o pierdeţi, nu fiţi doar „în trecere”…
Ies pe poarta cimitirului cu sufletul nespus de uşor. Şi fredonând Oda pomenirii veşnice, aşa cum mi-a cerut Iisus, Domnul meu: cu bucurie.

Deşi sunt doar un suflet, vreau să fiu parohia voastră, minunaţi părinţi ai consolării. Voi alerga spre biserica voastră, nu doar din Copou, ci şi din cealaltă parte a ţării, dacă demonul deznădejdii îşi va face vreodată de lucru să mă necăjească.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *