In memoriam – George PRUTEANU

Doar o vorbă să-ţi mai spun…

Îmi lipseşte George Pruteanu, mânia lui pe manelişti, agramaţi şi fandosiţi, cu pretenţii transeuropene. Pe vremea lui Alecsandri, personajele de teatru Luluţa şi Chiriţa mai ştiau ceva limbă franceză, în vreme ce astăzi, patroni care-şi scriu titlul firmei în engleză, cunosc din această limbă un singur cuvânt: OK.

Mi-am amintit de Pruteanu astăzi întâmplător, apoi am observat că 27 martie este chiar ziua trecerii lui la Domnul. Au trecut cinci ani, dar parcă-i un veac, de când limba română a pierdut acest Cavaler, care făcea de gardă la marginile ei. Citez dintr-un eseu al său, intitulat „Agramatica micului (dar răului) ecran”:

Principalul formator de oameni în România este, de departe, tubul catodic. Stil de viaţă, ţinută, luk, îmbrăcăminte, atitudini, mişcări, gesturi, poziţii (inclusiv sexuale!), intonaţii, accentuări, vocabular, topică – toate trec iute şi eficace de pe micul ecran pe marea şi noroioasa scenă a vieţii. Televiziunea e un fel de Făt-Frumos: ce fac şcoala + familia într-un an, face ea într-o zi. Ce face ea într-o săptămînă, nu desface o facultate într-un semestru.

Agramatica limbii române se răspîndeşte cu o vigoare diluvială zi de zi, ceas de ceas şi, desigur, în proporţie de masă. Televiziunile recurg la mijloace variate pentru cultivarea agramaticii. Să trecem două în revistă. Mai întîi, resursele umane: fătuci cu sîni mari şi minte mică, politicieni ignari şi gureşi, enterteineri (animatori de emisiuni de divertisment, distracţionişti) ţipători, dar lipsiţi şi de cei 7 ani de-acasă şi de cei 11 de după, gurişti vulgari umflaţi în pene de paraii, termopanele şi merţanele lor, ţaţe agresive, moderatori bombastici şi anacolutici, clănţănitori în noua limbă de lemn – toţi aceştia şi toate acestea, plus alţii din aceeaşi făină, revarsă cotidian mii de modele lingvistice negative.

Remediul, „antidotul” nu ar fi doar emisiunile, strict necesare, de cultivare a limbii (dar nu didactice, ci alerte, cul, vioaie, carismatice), ci, în primul şi-n primul rînd, existenţa unor vorbitori performanţi de limbă bună, frumoasă, bogată, variată, suplă, cu toate registrele.

Apoi, resursele scripturale: 1) Un aspect oribil de neprofesionalism şi chiar de oligofrenie grafică îl au sutele de texte care apar pe micul ecran (+ burtiere**, croluri***) într-o „română” ciudată, peltico-sîsîită. Dacă n-aş şti că e doar prostie şi amatorism tehnic, aş putea crede că e o acţiune de batjocorire sistematică a limbii, acţiune pe care n-o regăseşti în nicio altă ţară. 2) A doua chestiune penibilă este anglicismul snob al unor posturi de televiziune. Texte informative sau reclame apar pe ecran în limba engleză, fără dublarea textului cu explicitarea lui în limba română, aşa cum cere legea (şi bunul-simţ). Un singur exemplu: la una din televiziuni, apar mereu inscripţiile breaking news sau news alert, ca şi cum astea ar fi cuvinte româneşti cunoscute de toată lumea. Anglostupizenia se manifestă şi prin pronunţarea greşită, în manieră britanică, a unor cuvinte franţuzeşti, germane, olandeze sau prin scrierea, după aceleaşi reguli londoneze, a unor cuvinte la care se impune grafia românească (Tchaikowsky sau Dostojewsky în loc de Ceaikovski, Dostoievski). Fără consilier competent de limbă română, televiziunile vor continua să facă mult rău spiritului public în această direcţie.

În 2008, Pruteanu murea, la numai 60 de ani, în urma unui infarct, comentat grotesc (A murit un clovn!) de doamna gafelor micului ecran, Alina Mungiu-Pipidi, laureata Uniter pentru cea mai atee creaţie teatrală postdecembristă, intitulată (tot în batjocură) „Evangheliştii”.

Îmi lipseşte George Pruteanu, speranţa lui donquijotescă de a putea opri cumva, prin retorică sclipitoare, ba chiar prin lege (s-a votat la un moment dat în senat legea Pruteanu), nu doar siluirea fără scrupule a limbii române, ci însăşi urâţirea vieţii noastre zilnice.

Domnul să-l odihnească!

Elena Frandeş